Virgil COSMA
jurnalist
România figurează pe locul patru în UE în ceea ce privește ponderea deceselor survenite ca urmare a unor acte de violență, ca număr raportat la suta de mii de rezidenți. În fața noastră mai sunt doar statele baltice. Așadar, realitatea nu corespunde nici pe departe legendei că România este o țară sigură, „hai dom’ne, că la noi nu sunt crime ca în Vest, cu psihopați, cu arme și cu imigranți, cum e la ăia”. Adevărul trebuie spus răspicat, și anume că media UE este de două ori și jumătate mai mică. Cum s-a ajuns aici, în colțul ăsta de rai, „Grădina Maicii Domnului”, țara în care aproape 90% dintre cetățeni se declară creștini practicanți?
Cauzele și influențele sunt mult mai complexe decât o eventuală înclinație socio-culturală spre acte de violență. De la calitatea serviciilor medicale și până la viteza de răspuns a forțelor de ordine. Poate ar fi util să facem o legătură cu alocarea de bani publici, comparativ cu restul Europei, dar – surpriză! Aici stăm mult mai bine decât ei. În 2016, potrivit datelor Eurostat, domeniul „ordine și siguranță națională” figura pe primul loc în rândul alocărilor cheltuielilor bugetare din România raportat la posibilități. Adică am aruncat banii în fântână? Că așa pare. Adică într-un sistem ineficient, anchilozat de pile și incompetență?
Dacă ar fi numai asta, s-ar putea rezolva. După drame care puteau fi evitate, alte țări au restructurat din temelii sistemul de prevenire și intervenție. Doar că la noi tocmai politicul se opune restructurării pe baze meritocratice (cum să-l dăm afară, că doar de aia l-am pus, fiindcă e „omul nostru”?), iar rezerva de cadre și modul de pregătire a celor chemați să intre în sistem sunt profund deficitare. Și aici, cred eu, ne apropiem de adevăratele cauze ale acestui nesfârșit măcel național: pe de o parte lipsa educației civice, sociale, culturale a populației, pe de altă parte instruirea sub orice critică a întregului lanț care se întinde de la prevenire până la îngrijirea post-traumatică.
Cine se ocupă de educarea maselor dar, mai ales, de educarea educatorilor? Nu am făcut nimic în ultimii 20 ani, de când problema este arhicunoscută, să eliminăm universitățile-bidon, să stârpim obiceiul de a copia pentru obținerea unei diplome, să schimbăm din temelii un sistem educațional care se bazează pe șpagă, pile și meditații. De asemenea, cultura instituțională a devenit un cancer. Impostorii, lichelele și incompetenții promovați la conducerea mai tuturor instituțiilor îi învață pe boboci în fiecare zi că în România te promovează doar partidul, pe bază de rudenie, comision sau obediență. Că nu există niciun motiv pentru a fi bun în meseria sau ocupația ta, că asta îți poate aduce cel mult poziția de fraier, cel care să le facă lucrările șmecherilor.
În afară de asta, isteria publică este alimentată dincolo de orice limite și de către o anume mass media, cea care se autointitulează „de știri”. În țările care își respectă cetățenii, informațiile cu detalii despre fapte antisociale extreme, crime, violuri, pedofilie, este redus la nivelul epic, de relatare neilustrată. Nimeni nu contestă necesitatea de a prezenta realitatea. Peste tot sunt dezaxați, criminali, pedofili, dar statul, prin organismele îndrituite, promovează o politică reală de a nu permite promovarea nelimitată a violenței. CNA-ul nostru, înțesat de foști jurnaliști de partid, sancționează doar atacurile la puternicii zilei și se face că nu vede abuzul de imagini „care vă vor afecta emoțional”. Românii petrec peste șase ore pe zi în fața televizorului, iar impactul este deosebit de toxic, fiindcă programele televiziunilor ajung să le dirijeze viața și să le impună o scară de valori străină intereselor etice personale. Dacă mai adăugăm și reclamele cu așa zisele suplimente alimentare, care duc la gesturi periculoase, de automedicație, avem o imagine generală a efectelor directe, venite dintr-o cauzalitate comercială, cinică și nesancționată.Grotescul tragediei din Săpoca ne duce, din nou, pe culmile indignării. Dar ce am făcut împotriva politrucilor care s-au salvat după tragediile de la maternitatea Giulești, din Apuseni, de la clubul Colectiv, de pe șosele, de la Caracal sau de pe oriunde, pe tot cuprinsul țării? Nimic. Directoarea de la spitalul de psihiatrie de lângă Buzău a fost mai înainte șefa Direcției Sanitare a județului și a fost numită la conducerea unității medicale pe filiera politică a PSD. Soțul ei este directorul tehnic al Ambulanței județene, numit tot politic. Acum, se dezvinovățesc dând vina pe sistem. Pe care l-au alimentat și condus chiar ei și oameni ca ei.
Tragediile de acest fel, din ce în ce mai frecvente, sunt cele care scot la suprafață mizeriile din subteranele unui stat construit pe rețele de privilegii și îndatoriri. Turbăm de furie când ele se produc, însă atunci când avem în mână singura armă disponibilă, cetățenește vorbind, respectiv votul, întoarcem spatele realității și ignorăm cu desăvârșire că schimbarea paradigmei în care trăim stă în mâinile noastre. Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez ce Dumnezeu ar trebui să se mai întâmple ca să înțelegem că trebuie să instaurăm profesionalismul și meritocrația, că țara trebuie reformată din temelii. Și că stă în puterea noastră să o facem.
