Lucia Olaru Nenati
scriitor
Comemorăm acum 130 de ani de la petrecerea de pe pământ a celei mai înalte conştiinţe a neamului nostru. Învinuim, de regulă, destinul şi uităm că, de fapt, el a murit treptat, puţin câte puţin, de pe urma traumelor sufleteşti, mereu mai intens resimțite de naturile creatoare. Una dintre cele mai dureroase, dar şi umilitoare lovituri se petrece în august 1876, la trei zile după sfârșitul mamei sale – moment despre care sora sa, Aglaia, avea să spună „la moartea mamei l-am văzut pentru ultima oară ca bărbat sănătos”. Zdrobit de durere, el face atunci automat racordul cu o altă suferinţă, la fel de acută şi recentă. Pe o petiţie începe să scrie: „Domnule Prezident, la citaţia D-voastră din 15 iunie 1876…” apoi, lăsând neterminată scrisoarea, mai face doar referirea la obiectul invocatei citaţii: acuzaţia de furt din bibliotecă. Această acuză i se aducea la mai bine de un an după înlocuirea din funcţia de revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, ca urmare a schimbării culorii politice a guvernului. Aceasta fiind, se vede treaba, o veche și mizerabilă cutumă a societății noastre, aceea de-a schimba toată ”garnitura” la schimbarea politică, oribil cataclism căruia îi cad mereu pradă și oamenii de valoare și competență profesională, adesea înlocuiți de jalnici protejați politici. Ca atare, în acea împrejurare s-a declanşat o adevărată prigoană împotriva junimiştilor, aruncaţi pe drumuri fără ezitare în acelaşi iunie plin de necazuri. Eminescu îi scria Veronicăi Micle: „Rămas fără o poziţie materială asigurată şi purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca (…) Dar nesiguranţa zilei de mâine nu era de ajuns. A mai urmat şi ancheta cu privire la sustragerea de cărţi şi mobilier din biblioteca ieşeană, cu tot cortegiul ei de tracasări: procuratură, tomuri de citaţii, rapoarte, interogatorii, inventare la capătul cărora s-a constatat ceea ce era de presupus de la bun început pentru un om de verticalitatea morală a lui Eminescu: judecătorul Petre Stoica semnează (abia la 17 decembrie!) ordonanţa prin care se comunică: „nu numai că nu se poate imputa lui M. Eminescu că ar fi sustras din bibliotecă vreo carte cu intenţiunea de-a şi-o apropria, dar nici măcar neglijenţa”…conchizând că nu e loc de urmărire contra lui.
Cât îl va fi afectat această tracasare cauzată de persecuția politică (măcar bine că pe atunci încă nu se obișnuiau încătușările motivate de ”suspiciuni rezonabile”, că altminteri, pe lângă cele patru fotografii identitare eminesciene, în iconografia istoriei noastre literare ar fi intrat și un luceafăr încătușat! Cât va fi înaintat atunci moartea în sufletul său grandios și atât de sensibil ne putem da seama şi din scrisoarea sa către Slavici din acelaşi an: „n-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă,(…) încât singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai neînsemnat mă irită…”.
Şi cum să fie altfel când pentru omul de caracter şi impecabilă integritate morală care era Eminescu afectarea onoarei era o lovitură mortală. Iată ce-i scrie el lui Samson Bodnărescu în legătură cu aceeaşi anchetare: „când vei fi interogat spune adevărul. Nu evaziv, nu încurcat, căci toată responsabilitatea civilă e o copilărie alături cu urmările ce le-ar avea pentru mine un singur neadevăr ce l-ai spune. Un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa şi să-mi răpească onoarea.” Aceste represalii îl urmăreau pe acela care, ca bibliotecar, începuse reformarea sistemului confuz de păstrare a cărţilor, ca şi atunci când, ca revizor şcolar, se străduia pentru ameliorarea învăţământului sătesc.
Au mai fost multe alte fapte care i-au înaintat treptat instalarea morţii în suflet, umilirea sa în baia publică şi internarea forţată care prezenta toate daturile unui complot, urmărirea de către agenţii altor puteri pentru independenţa sa de gândire şi pentru lupta întru apărarea neamului său şi câte altele.
Dar mai întâi de toate, ceea ce l-a ucis puţin câte puţin, până la desăvârşirea acestui act din 15 iunie 1889 – indiferent dacă aceasta s-a produs concret ca urmare a loviturii cu piatra nebunului sau a tratamentului abuziv cu mercur – au fost acele daturi, iată, din păcate, eterne: patima şi ranchiuna, efectele adversităţilor politice (deplânse atât de mult de Mircea Eliade!), jalnica invidie otrăvită a celor mărunţi şi nerealizaţi contra celui cu har; toate acestea venind din partea unor oameni din neamul său pentru binele căruia el s-a jertfit ca nimeni altul; aşadar din partea societăţii neînstare, din păcate, să preţuiască şi să apere un individ excepţional şi providenţial.
Intrebarea găsită la sfârșit asupra sa a fost dacă ”nu e păcat ca să se lepede/ clipa cea repede ce ni s-a dat”? Iar consolarea este aceea că, această clipă i-a fost, iată, transformată în eternitate.
Insă, din păcate, lucrul cel mai dureros ce se poate și spune și acum, la 130 de ani de la atât de nedreptul și prea timpuriul său sfârșit pământesc este acela că la fiecare lovitură nemeritată contra vreunui om de valoare, este ucis, în chip simbolic, iar şi iar, și Eminescu.
