Ciprian MITOCEANU
scriitor
Săptămâna trecută s-au întâmplat câteva evenimente foarte importante, atât pe plan intern, cât şi internaţional. Din păcate, unele dintre acestea au fost aproape complet ignorate din cauza paravanului mediatic creat de suferinţele celui mai mare martir al statului paralel. Atenţia opiniei publice a fost deturnată de la subiecte cu adevărat importante la can-can-uri de genul ce anume i s-a întâmplat lui Dragnea în prima zi de detenţie, ce a mai declarat avocata, cine l-a vizitat. Mai nou se vehiculează că l-a apucat depresia şi strigă prin celulă numele iubitei Irina şi pe al şoferului. Tot felul de tâmpenii menite să distragă atenţia de la probleme cu adevărat importante.
Cum ar fi, de pildă, faptul că joi România a avut parte de una dintre cele mai ruşionase înfrângeri de când face parte din ONU. România, ţară care şi-a depus candidatura pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU (încă din 2006; de când a deţinut patru mandate de membru nepermanent), s-a văzut nevoită să se recunoască înfrântă în faţa Estoniei. Iar scorul la care s-a terminat „meciul” a cărui miză era locul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU nu lasă loc de niciun fel de interpretări: 132 la 58. Asta în condiţiile în care, în primul tur, România obţinuse 78 de voturi. Nu suficiente cât să câştige dacă le-ar fi păstrat, dar categoric mai puţine decât în finală. Înfrângere usturătoare pentru România, victorie categorică pentru Estonia.
Estonia, o ţară despre care românii ştiu destul de puţine. O ţară de aproape cinci ori mai mică decât România şi cu o populaţie de vreo trei-patru ori mai mare decât a judeţului Botoşani. O ţară din zona Mării Baltice, care chiar a reuşit să se debaraseze de comunism şi care, iată, joacă la masa celor mari. O masă care, pentru România, devine din ce în ce mai îndepărtată. Foarte curând o să ajungem în situaţia în care nici măcar să pierdem nu ne vom mai permite. De vreme ce nu mai ai voie să candidezi, ar fi şi culmea să pierzi…
Cum s-a ajuns aici? Deocamdată se pare că răspunsul nu prea interesează pe nimeni. Mult mai interesantă este soarta Condamnatului Suprem. Ministerul de Externe a reacţionat cu un comunicat din care nu se înţelege mai nimic; de reţinut doar că, indiferent de rezultatul final, acţiunile diplomatice „au consolidat profilul internaţional al României şi au condus la dinamizarea şi, în unele cazuri, relansarea relaţiilor bilaterale cu state membre ONU”. Cu alte cuvinte, tot răul spre bine. Am făcut şi noi ce s-a putut, mai mult nu s-a obţinut.
Departe de a minimaliza eşecul, preşedintele Iohannis a dovedit ceva mai mult realism şi a vorbit despre scandalul mutării ambasadei din Israel, despre declaraţii iresponsabile ale unor reprezentanţi ai autorităţilor române, formulate fără mandat, despre domeniile în care România a dat dovadă de lipsă de predictibilitate. Bineînţeles, a ţinut să precizeze că avem experţi diplomatici şi cei mai buni specialişti, dar… Dar am pierdut, ca de obicei.
S-a apropiat mai mult de realitate, dar nu a avut curajul să spună lucrurilor pe nume. De pildă, n-a recunoscut că acei specialişti de care vorbeşte sunt, de fapt, politruci lipsiţi de experienţă, care-şi datorează cariera nu meritelor personale, ci relaţiilor cu partidul. Ceea ce i-a dat apă la moară lui Mihai Fifor, preşedintele Consiliului Naţional al PSD. Care a ajuns la aceeaşi concluzie ca toată lumea când vine vorba de problemele din ţara asta. Iohannis este de vină. Pentru că Iohannis este şeful diplomaţiei româneşti şi, prin urmare, eşecul îi aparţine doar lui, restul diplomaţilor sunt doar nişte rotiţe într-un mecanism sabotat de neamţul cel ticălos.
Graba lui Fifor de a găsi un vinovat pentru tot ce s-a întâmplat nu e proastă; PSD trece prin momente dificile şi numai de pietre de moară nu duce lipsă. Tot mai multe degete acuzatoare arată spre PSD şi spre noul lider oficial al partidului văduvit de autoritatea şi priceperea tartorului de Teleorman. Iar acum coana Viorica are nevoie de linişte şi, mai ales, să fie albită de cât mai multe păcate. Nu pentru că ar fi lider cu adevărat în PSD, ci pentru că, deocamdată, nu există variantă mai bună pentru sforarii care evită să se expună riscului de a fi consideraţi groparii partidului în cazul în care lucrurile merg spre şi mai rău.
Astfel, Fifor a făcut uitat cu bună ştiinţă episodul mutării ambasadei din Israel la Ierusalim, gest din cauza căruia România a pierdut voturile ţărilor arabe, vreo cincizeci la număr. A fost ideea lui Dragnea, care şi-a urmărit doar propriul interes. Prostiile făcute de Dăncilă ne-au costat şi ele destul de scump. Cât despre Meleşcanu, ce să mai vorbim? Omul e complet depăşit, dar, ca de obicei, nu se ştie cu nimic vinovat. Nici pentru organizarea dezastruoasă a scrutinului din diaspora – a venit cu scuze puerile, de genul turismului electoral şi a statului de mai multe ori la coadă pentru a i se înscena lui ceva. Nu se simte vinovat nici pentru locul pierdut la ONU, deşi omul ar fi trebuit să-l consilieze pe Dragnea pe marginea deciziilor luate de acesta. Dacă a făcut-o şi nu a fost ascultat, trebuia să-şi dea demisia. N-a făcut-o. De ce să o facă? Partidul are încredere în el. Şi, ca de obicei, pentru tot ceea ce se întâmplă în ţara asta, de vină este Iohannis…
