Virgil COSMA
jurnalist
România nu a atins niciuna dintre țintele pe care și le-a asumat în urmă cu 10 ani, în Strategia Europa 2020 la capitolul Educație și Cercetare, a anunțat Eurostat în aprilie 2019. Angajamentul semnat de România stabilea următoarele: să reducem rata abandonului școlar la 11,3%, să creștem procentul persoanelor care au studii superioare la vârsta de 30-34 de ani la 26,7% și să creștem procentul din PIB alocat cercetării la 2%. Toate au fost ratate. Educația nu produce efecte electorale imediate, nu duce la noi voturi. Părinții exasperați compensează cu meditații sau, pur și simplu, aleg să plece din țară. Tinerii care rămân formează deja o generație slab educată. Este cea care va trebui să țină în spate România de mâine.
Unul din patru tineri din România nu munceşte şi nu studiază. Se numește „generația NEET” – not in education, employment or training – adică nici la şcoală, nici la serviciu și nici în vreo formă de pregătire. Statisticile arată că peste 450 de mii de tineri români sunt în această situaţie. Majoritatea se visează manageri, supervizori, șefi de ceva, orice poate aduce un salariu consistent cu efort minim. Cine-i poate aduce la realitate, de vreme ce părinții sunt ei înșiși cei care încurajează acest mod de viață? Ce rezervă politicile actuale din educație, cercetare și integrare socială pentru aceste segmente de populație? Nimic, doar un enorm potențial de creștere a cifrelor de mai sus.
Olimpicii, cei invocați mereu pentru succesele educației românești, sunt excepțiile dopate cu antrenamente la fel de intense ca ale sportivilor de performanță. Cei care vor să învețe repede o meserie și să fie independenți, care lucrează încă din facultate ca să se întrețină, care își iau job-uri de vară sau fac voluntariat ca să capete experiență, sunt și ei excepții. Regula a devenit ignoranța cu ștaif, poleită cu sclipiciul imitațiilor țipătoare. Falsuri care au invadat toate aspectele vieții: haine false, mâncare falsă, dragoste îngânată după șabloane golite de conținut, diplome reale, dar care acoperă goluri înspăimântătoare. Toate au drept consecință acoperirea unor necesități sociale cât se poate de reale cu false competențe.
Ne tratăm la doctori care nu au apucat să se califice la locul de muncă, ne apărăm cu avocați cvasi-ignoranți în fața unor judecători incapabili să ia decizii pe baza cunoștințelor proprii, solicităm servicii unor firme lipsite de meseriași, ne reparăm mașinile în ateliere ultradotate ethnic, dar în care mecanicii au două mâini stângi, apelăm la o administrație paralizată de lipsa de responsabilitate consecutivă lipsei de pregătire profesională, suntem conduși de infractori travestiți în politicieni. Până și deconectarea, prin cultură și sport, ne este confiscată de impostori costumați în profesioniști. Ca în cazul tinerilor, prea puținii stăpâni pe cunoștințele și abilitățile lor sunt excepțiile și nu regula. Suntem pe cale să facem pasul decisiv de la cleptocrația pe care am descris-o aici, acum câteva săptămâni, la idiocrație. La o societate în care prostia este regula, iar competențele reale sunt privilegiul unei mâini de inițiați, cei care practic decid totul.
Ignoranța a devenit atât de răspândită încât dacă acum, pe loc, ne-am ambiționa să ținem la lucrul bine făcut prin prisma științei de carte și de meserie, ar trebui să închidem jumătate din sistem: consilii județene, primării, parlament, guvern, instituţii publice, dar şi private. Ar trebui să trimitem acasă demnitari, funcţionari, profesori, medici, juriști, poliţişti şi preoţi. Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului și pe care nicio lege lumească nu l-a pedepsit vreodată: incompetența. Acesta este motivul multiplicării incredibile a numărului de accidente (de toate, genurile, nu mă refer doar la cele de circulație) precum și a cazurilor de malpraxis (și în acest caz termenul se referă la toate meseriile reglementate, nu doar la accepțiunea uzuală, legată de medicină). Și mă aștept ca, în continuare, numărul acestora să crească exponențial.
Majoritatea părinților se încăpățânează să țină copiii prin licee cu pretenții și prin facultăți deși este evident că ei nu sunt făcuți pentru asta. A devenit o rușine ca tinerii să facă o școală de meserii care să îi scoată repede pe piața muncii, să le ofere o profesie decentă care să le dea independență financiară de foarte tineri. De ce? Majoritatea părinților își chinuie copiii, investind mii de euro în meditații și cursuri „after-school” pe care odraslele le urăsc din rărunchi. Apoi îi angajează cu pile și sacrificii financiare enorme în slujbe aparent gras plătite, dar expunându-i unor riscuri fatale: fie „cade” pila sau cel mituit pentru funcție, situație în care protejatul este concediat sau marginalizat, fie tânărul este pus în situații în care necunoașterea de carte și inapetența pentru ceea ce face îl vor duce, într-un final, fie la pușcărie fie, în cel mai bun caz, în situația de a deveni ridicol și ținta batjocurii generale. Avem vreun program național pentru a neutraliza starea aceasta de lucruri? Evident, nu! Răspunsul îl știe toată lumea și, cu toate acestea, reacția aproape unanimă este de acceptare tacită și aliniere la sistem. Atunci de ce ne mirăm și indignăm că rezultatele sunt cele care se văd?
