Lucia OLARU NENATI
scriitor
Noi, cei de pe aici, suntem acum în postul Paștelui, adică acea perioadă în care ni se cere – sau chiar noi înșine ne-o cerem – să ținem acel regim alimentar special, venind din tradiție, dar, mai ales, să ne veghem sinele sufletului de căderea în ispitele ranchiunei, invidiei, dușmăniei și tuturor sentimentelor negative, acelea despre care am aflat deja chiar de la psihologi și învățați oameni de știință că ne fac rău și ne aduc cu ghiotura deprecieri ale sănătății. Dar ce-i de făcut când lupta pentru păstrarea seninătății este parcă mai grea ca oricând, căci viața devine tot mai complicată și mai plină de resentimente; când noxele revărsate din ecranele TV sunt ucigătoare; când lista de medicamente care ne asigură funcționarea echilibrului nu este concepută doar ilogic, ci și absurd. Asta pentru căci bietul om nu are dreptul să sufere de două sau mai multe afecțiuni, căci lista medicamentelor compensate este un model de birocrație restrictivă împărțită strict pe litere de alfabet. Dar, colac peste pupăză, a mai sosit o misivă la farmacii precum că o serie consistentă de medicamente nu se mai importă și nu puține dintre acestea constituie substanțe sine qua non pentru numeroși (încă!) locuitori ai patriei noastre cică capitaliste (cacofonia nu este întâmplătoare!). Ce să mai spunem despre domeniul stomatologic, unde într-adevăr s-a dat de la o vreme dezlegare (nu la pește, ci la asigurări) în cazul copiilor, cei care ani întregi trebuiau să plătească dacă aveau de plombat sau scos un dinte. Dar cam atât, căci restul lumii are o mare problemă căci pentru orice reparație, extracție, sau lucrare mai complexă trebuie să scoată din punga cu bănuți îndelung numărați, milioane (e drept, vechi!) căci și stomatologii sunt pe cont propriu și trebuie și ei să trăiască și să plătească chirii și dări. Așa se face că în orice conversație televizată cu un cetățean român – ceva mai vârstnic sau mai sărac – aspectul cavității sale vorbitoare este invariabil unul precar și dezolant prin carențele sale, așa încât o gură știrbă a devenit o adevărată emblemă de recunoaștere a acestei categorii. Îndrăznesc să sfidez pericolul de-a mă include printre nostalgici, mai ales când trec pe strada Marchian pe lângă clădirea cu dentiști și-mi amintesc cum era odinioară când oricine-și putea rezolva orice problemă de această natură fără să-i treacă măcar prin cap că i s-ar cere să plătească ceva. Nu pierd prilejul de-a ridica un gând de recunoștință și prețuire unei profesioniste impecabile și mult regretate, doamna doctor Alexandrina Mangher, om de suflet frumos, de caracter și de aleasă cultură cum rar se mai află și care ar merita, măcar ca idee, să i se ridice un bust în fața acestui imobil sau să i se expună poza – și exemplul – în amfiteatrele facultăților de resort.
Dar să ne îndreptăm atenția spre o altă instituție, cea mai aglomerată din peisajul contemporan: biserica, unde, mai ales, în aceste săptămâni de post, lumea vine să se spovedească, iar duminică umple la refuz spațiul interior, dar și cel din jur. Așa s-a întâmplat duminica trecută la Biserica Vovidenia, unde slujba îmbogățită prin prezența unor înalte fețe bisericești, în frunte cu preasfințitul episcop Calinic Botoșăneanul, a umplut la refuz chiar și incinta exterioară a bisericii. De menționat că în această incintă a crescut ca din apă o impozantă clădire destinată a adăposti orfani și bătrâni nevoiași, un paraclis destinat persoanelor cu deficiențe de auz și vorbire, precum și alte asemenea inițiative. Printre alte motive de atracție ale bisericilor noastre să mai menționăm și realizarea unui muzeu etnografic în subsolul bisericii Sf. Vasile cel Mare de lângă spital; adevăratele concerte corale duminicale ale bisericii Sf. Parascheva de pe strada Unirii, dirijate de profesorul și maestrul Laurențiu Palade și destule altele. Dar nu doar de asta se revarsă oamenii către biserici, ci, așa cum o constat de mulți ani, din sentimentul că singura speranță a oamenilor acestei vremi nu este decât în ajutorul divin.
