Lucia OLARU NENATI
scriitor
Astăzi e din nou o zi dintre cele cu brasarda tricoloră a momentelor istorice de neuitat. A fost aceasta ziua în care Sfatul Țării (adică o grupare de oameni viteji, sincer patrioți, devotați interesului național și visului reunirii cu restul neamului lor!) a votat fără frică alăturarea la țara din care acea fâșie de moșie fusese sfâșiată de către marele jefuitor de la răsărit (trebuie specificat, căci poziția țării noastre în mijlocul unor imperii lacome necesită concretizarea!). Firește că patrioții basarabeni au știut să folosească și circumstanțele internaționale, alias degringolada social-politică din marea slavă, dar rămâne mereu demnă de admirat efigia atitudinii lor unitare și dedicate adevărului originii pe care și până atunci dar, mai ales, de atunci înainte s-au străduit invadatorii să-l falsifice și să-l răstălmăcească până azi. De aceea rămâne mereu memorabil și solemn textul proclamației din 27 martie a acelui an 1918, al Marii Uniri, pe care generațiile ar trebui să-l învețe pe de rost, cu atât mai mult cu cât fiara roșie și-a revărsat apoi furia crudă asupra acelor eroi ce au sfârșit în chinuri și umilințe cumplite care, de fapt, îi transformă și pe ei, ca și pe cei din Bucovina, în adevărați martiri demni de inclus în calendarul religios și hrăniți cu sfințișori și pahare cu vin de prinos. Dar să ne amintim încă o dată de acel apogeu al dreptății pentru o clipă istorică victorioasă în numele adevărului său: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna SE UNEŞTE CU MAMA SA, ROMÂNIA”.
Acest strigăt de triumf nu poate fi înțeles mai bine altcumva decât prin cuvintele lui Eminescu, cel atât de aplecat asupra chestiunii basarabene, încât avea să publice în ziarul „Timpul” întreaga istorie a Basarabiei, începând din veacul al XIV-lea până în al XIX-lea. Iată doar câteva dintre numeroasele sale pasaje dedicate acestui subiect fierbinte pentru orice român dotat cu conștiință națională: “Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”, “Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde şi noi nu vindem nimic!”, “Ştiindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a noastră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor… într-o vreme în care nu prea era vorba de împărăţia rusească”, ”Chestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o chestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere, rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o chestiune de onoare, ci una de existenţă”.
Pledoaria pentru dreptul românesc asupra Basarabiei mai continuă încă mult în scrisul publicistic eminescian și nu știm ce să admirăm mai mult: virtuțile sale de incomparabil avocat, argumentele imbatabile, patosul dublat de rațiune scânteietoare și tăioasă ori stăpânirea unei informații istorice inegalabile. În acest din urmă punct se pot vedea roadele întâlnirii lui Eminescu cu catastifele operei lui Eudoxiu Hurmuzachi, studiate și extrase din arhivele austriece și din care poetul avea chiar să traducă impecabil un prim volum în românește. Aceste citate urmate de multe altele dovedesc faptul că el le-a “scanat” statornic în mintea sa, nu numai ca argumente diplomatice, ci chiar ca arme de luptă cu jefuitorii.
Acestei atitudini îi succed cu vrednicie faptele eroice ale membrilor Sfatului Țării, dovedind încă o dată că sângele apă nu se face, iar țărâna strămoșească nu-și pierde în timp forța de atragere, oricare ar fi evoluția istorică.
De aceea m-am bucurat să aud de la o vreme un glas al unui tânăr ce pare sincer devotat acestui ideal, iar faptele lui de până acum par a aminti de atitudinea înaintașilor. Acest George Simion care și-a vândut apartamentul ca să sprijine acțiunile de propensiune către o nouă reunire a Basarabiei cu țara, pare a fi altceva decât veșnicele ipocrizii electorale. Dea Domnul să nu ne înșelăm și să trăim vremea trezirii adevărului.
