Virgil COSMA
jurnalist
În 1989, Partidul Comunist Român avea circa patru milioane de membri. Câteva sute de mii au dobândit calitatea de membru din interes profesional, era o condiție sine-qua-non pentru a putea accesa funcții de conducere sau grade universitare. Fără ei, dar dacă luăm în considerare activul de conducere al Uniunii Tineretului Comunist, precum și activele Securității cu informatori cu tot, ajungem pe la vreo trei milioane de români interesați, cu excepția unor bătrâni staliniști – siguri de justețea convingerilor lor, doar de sistemul clientelar pile-cunoștințe-relații, cum îl numeau românii atunci. Cam tot atâția câți sunt interesați și astăzi de același sistem și cam tot atât cât este și electoratul PSD în zilele noastre. Cum de s-a păstrat această proporție?
Prin continuitate. FSN și-a însușit întreg activul lărgit, menționat mai sus, fosta nomenclatură de partid și de stat, prin măsurile luate în zilele Revoluției și în anul care i-a urmat. La Timișoara s-a strigat pentru prima dată după „jos Ceaușescu” și „jos comunismul”. S-a strigat și la București, dar cei care preluaseră puterea aveau alte planuri. Au admis, cu greu, „jos comunismul” numai după ce s-au asigurat că nu vor fi îndepărtați și activiștii care au făcut posibil acel regim hidos. În lunile și anii care au urmat prăbușirii comunismului în Europa, țările din ceea ce s-a numit „lagărul socialist” au înlăturat din funcțiile cheie, prin diverse scheme legislative, oamenii fostelor regimuri, asigurând în acest fel premisele schimbării de mentalitate. Noi, nu.
Pe 12 martie s-au împlinit 29 ani de la lansarea Proclamației de la Timișoara, devenit în timp un document programatic. La acea dată, în 1990, prozatorul George Șerban și criticul literar Vasile Popovici apăreau în balconul Operei din Timişoara și citeau celor adunați în piață doleanțele populare, sintetizate în 13 puncte. Între ele, la punctul 8 era prevăzută îndepărtarea activiștilor de partid din pozițiile eligibile și din cele de conducere pentru minimim 10 ani sau trei legislaturi. Era la abia două luni după declanșarea marii schimbări, FSN conducea deja fără concurență, iar intențiile lui Ion Iliescu de a se instala la cârma țării deveniseră notorii.
Partidele așa zis istorice, reînființate după prigoana comunistă – adică acelea care făcuseră ca România modernă să arate cât de cât ca un stat național unitar, racordat la Europa – au fost rapid izolate și transformate în „dușmani ai poporului”. În societatea românească a acelor ani, săracă și dezinformată, manipularea opiniei publice funcționa ca normă atât în administrație și, mai ales, în media deținută de stat. Cererea timișorenilor, de îndepărtare a comuniștilor și de promovare a membrilor vechilor partide sau a celor care nu mai fuseseră vreodată în politică, devenise într-un asemenea context un fel de afront la adresa siguranței naționale.
Cererea i-a inflamat pe Ion Iliescu și pe liderii FSN. Ei au organizat imediat o contramanifestație, în inima fief-ului lor, unde se bucurau de cea mai caldă simpatie, dând puțin mai târziu „Proclamația de la Vaslui”. Spiritul acesteia era, bineînțeles, contrar celei de la Timișoara, și milita pentru stagnare și menținere la nivelul cel mai moderat al schimbărilor. Reacția liderului FSN și a susținătorilor săi a creat atunci o falie adâncă și, iată, irecuperabilă până astăzi între adepții progresului și apropierii cu pași repezi de normele occidentale și cei ai stagnării într-un sistem incert, de mimare a regulilor de la Bruxelles, construit pe zicerea strămoșească „zicem ca ei și facem ca noi”.
Mai târziu, Proclamația de la Timișoara e devenit un punct de referință, de poziționare socială, un jalon pe drumul României spre democrație. Ani de zile, liderii partidelor și susținătorii lor s-au poziționat pentru sau împotriva lustrației, definindu-și în acest fel poziția față de schimbările pe care voiau să le promoveze. Însă, în realitate, acel Punct 8 nu a fost transpus vreodată în practică. Parlamentul României a adoptat în 2012, după îndelungi sforţări, o Lege a lustraţiei – un act normativ izvorât cumva din Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Dar era prea târziu, vag și incomplet. România a pierdut în 1990 un moment favorabil, ca de atâtea ori în istoria ei.
Nimeni nu ştie astăzi cum ar fi decurs lucrurile în România dacă modelul propus la Timişoara ar fi fost transpus în realitate, imediat şi integral. Adoptată la începutul tranziţiei, lustraţia şi-ar fi avut rostul ei, lăsînd societăţii un răgaz pentru a pune lucrurile într-o altă logică. Ar fi putut fi un pas către viitor. Fără acel pas, fostele structuri din Partid şi Securitate și-au schimbat doar blana. Reprezentanţii lor, cei care astăzi mai sunt activi politic şi economic, au devenit primii apărători ai unei economii de piaţă, cea de cumetrie, inventată chiar de ei. Iar România de azi este plină de urmaşii lor şi de interpuşii acestora, pe care nici o lege a lustraţiei nu îi mai poate detecta sau atinge cu ceva, vreodată.
