Cătălin Moraru
redactor șef
Recenta lansare a Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei a avut un impact care m-a uimit. Speram la o reacție entuziastă, ca membru al acestei asociații civice, dar nu credeam, cel puțin prin prisma rezultatelor de la ultimele alegeri, că atât de mulți locuitori ai Moldovei sunt așa de nemulțumiți de ce li se pregătește în laboratoarele guvernamentale de la București.
Cel mai tare m-au fericit reacțile politicienilor moldoveni, care au trecut peste cine suntem și ce vrem, ca să întrebe repede dacă mișcarea asta este sau nu partid politic. Mi-a plăcut să îi văd așa alarmați, e semn că știu exact cum au lăsat Moldova în uitare atât de mult timp, izolată de restul țării. Nu, domnilor, ”Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei” este și rămâne o asociație civică. Dar s-ar putea să schimbe mai multe decât toți politicienii din Moldova care stau în genunchi la București ca să obțină niște mărunțiș pentru ”investiții”.
Însă, ca să înțelegem unde vreau să ajung, trebuie să aflăm niște crâmpeie de istorie, așa cum nu prea e trecută prin manuale:
- după unirea din 1859, România avea patru orașe mari – București, Iași, Botoșani și Galați
- Constituția din 1866 a fost votată doar de șapte parlamentari moldoveni din 75, restul au boicotat votul, pentru că muntenii nu au respectat înțelegerile făcute la unirea celor două principate
- după abdicarea lui Cuza, 90% din funcționarii moldoveni ai administrației Principatelor Unite care lucrau la București au fost concediați, de fapt, au fost aruncați efectiv în stradă, s-au întors în Moldova cu bani de tren împrumutați de la prieteni
- sărind peste câțiva ani, ajungem în 1930; ziarele vremii titrau pe prima pagina ”Șosele pentru Moldova! Singura regiune din țară fără nici un kilometru de șosea„
Parcă sună cunoscut, nu? Ca să revenim la prezent trebuie doar să amintim că, din bugetul de anul trecut pentru transporturi, Moldovei i s-a atribuit 2,3% din suma totală. Multe județe din România au primit bani mai mulți decât toată Moldova. Singurul lucru care s-a schimbat față de alte vremuri este obediența completă a politicienilor locali față de București. Pe vremuri parlamentarii moldoveni, indiferent de partid, aveau acțiuni comune pentru a ajuta regiunea de unde proveneau. Așa ceva nu mai există.
Fără îndoială, multe județe sau chiar regiuni românești pot găsi argumente pentru a arăta că sunt discriminate de guvernul de la București. Motiv din care Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei propune descentralizarea ca soluție pentru dezvoltarea tuturor regiunilor României. George Țurcanașu, lector la Universitatea din Iași și membru fondator al acestei asociații, mi-a arătat un citat atribuit unor geografi suedezi, care ilustrează perfect încremenirea în proiect datorată centralismului: ”Statul e prea mic pentru a rezolva marile probleme și prea mare pentru a le rezolva pe cele mici”.
Chiar așa, de ce e nevoie de hotărâre de guvern și alocare de fonduri pentru repararea școlii din Bălușeni, de exemplu? Nu se poate face asta mai eficient și inteligent regional și local? Știm ce avem nevoie, trebuie doar să prioritizăm investițiile și să avem un buget național echilibrat, nu în funcție de pilele miniștrilor și parlamentarilor.
Colegii mei din ”Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei” insistă pe coeziune (care într-adevăr nu există). Nu ar trebui să spunem că suntem botoșăneni, suceveni, ieșeni, vasluieni, gălățeni, nemțeni sau băcăuani. Ci moldoveni. Pentru a avea o voce mai puternică și a putea acționa ca mușchetarii lui Dumas, toți pentru unul și unul pentru toți.
Au perfectă dreptate. Moldova e izolată, rămasă în urmă, la toate capitolele. Iar județul Botoșani e în Moldova (chiar dacă e izolat și față de Moldova, nu mă pot abține, în ciuda coeziunii). Nu mai avem practic nici un drum decent de ieșit din județ în afară de Botoșani –Suceava. Nu avem cum ajunge spre Iași, spre București, spre Constanța decât pe niște drumuri ciuruite, care ar trebui declarate imediat pericol public pentru circulație. Asta înseamnă izolare. Iar izolarea înseamnă sărăcie. Simplu.
Evident că nu numai infrastructura e o problemă, de mai bine de 20 de ani tot publicăm topurile alea nenorocite unde suntem primii nu numai la lipsa infrastructurii sau sărăcie, ci și la starea școlilor și spitalelor, mortalitate infantilă, abandon școlar și, în general, orice domeniu la care vă gândiți dumneavoastră.
Care este rezultatul acestor indicatori care, recunosc, te aduc la deznădejde? Oamenii pleacă. Foarte mulți și foarte repede. Un moldovean din patru este deja emigrat în altă țară. Iar dacă îi adunăm și pe cei de pe drum, ne îndreptăm vertiginos spre unul din trei. Astea sunt date oficiale, nu le-am inventat eu.
Vă dați seama, ce tragedie? Gândiți-vă la dimensiunea acestei catastrofe demografice. Cunoașteți trei oameni, iar unul din ei este plecat deja sau va pleca în următorii doi ani. Asta e de fapt principala pierdere a acestei regiuni. Care nu se rezolvă de azi pe mâine, miracole nu există.
Și de asta membrii fondatori ai ”Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei” văd demersul lor ca pe unul care va dura 10-15 ani, cel puțin. Important este, însă, din punctul meu de vedere, că problemele Moldovei vor fi scoase din sertar și puse pe masă. Cu date și cifre concrete, chiar și cu propuneri de soluții. Să vedem ce politicieni vor mai îndrăzni să le ignore.
La final, mai trebuie menționate două aspecte. Îi veți auzi pe politicieni acuzând acestă asociație că vrea segregaționism, desprinderea de țară. Nu credeți asemenea tâmpenii. Ce să facem singuri, să ne înfrățim cu Vasluiul și să mergem cu pașaportul la mare? Apoi veți mai auzi multe voci sceptice, care spun că nu se poate face nimic. Nu-i credeți nici pe ei. Acum doi-trei ani, câțiva oameni s-au gândit că ar trebui să lupte pentru o autostradă care să unească Moldova cu Ardealul. Multă lume s-a distrat atunci. Azi avem o lege care spune că trebuie făcută autostrada. Acei câțiva oameni știu că nu doar autostrada va rezolva toate problemele. Sunt membri fondatori și la ”Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”. Poate pentru că, vorba unui personaj de film, nici o cauză nu este pierdută. Atâta timp cât mai există măcar un om care luptă pentru ea.
