Lucia OLARU NENATI
scriitor
Şi, iată cum, din nou, anul a fugit pe neobservate pe când eram cu toţii atât de absorbiţi de interminabilele lupte politice, acelea care se întâmplă parcă doar pentru a ne determina pe noi, publicul spectator – dar şi beneficiar al rezultatelor!, – să nu băgăm de seamă cum trece timpul vieţii noastre şi ne mirăm doar, dintr-o dată, când realizăm că am mai împlinit o vârstă din ce în ce mai opulentă şi mereu neaşteptată. Căci a fost acesta un an mai înverşunat ca oricând, în care parcă întreaga noastră societate românească, dinăuntrul dar şi din afara hotarelor, s-a trezit a fi cumva înrolată într-o armată acut beligerantă şi aflată mereu faţă în faţă până în fibra capilarelor, fiecare parte intens motivată de posturile sale preferate de televiziune, acelea care-şi emană fiecare propria propagandă cât se poate de convingătoare şi de necontestat. În această acţiune de influenţare a conştiinţelor personale, dar şi a conştiinţei publice, bietul adevăr obiectiv se ascunde neputincios şi ne trebuie multă putere a raţiunii pentru a discerne coeficientul de adevăr aflat în fiecare tronson emanat de aceşti emitenţi profesionişti ai influenţării publice.
Dar sfârşitul de an a reuşit să copleşească această beligeranţă în magma etanşă a grijilor de sărbătoare, acelea care revin în fiecare an ca pentru întâia oară şi ne depărtează astronomic de orice altceva. Aşadar efluviul aceluiaşi norod până atunci beligerant, a copleşit ca un tsunami orice spaţiu comercial, fie el piaţă cu tarabe de varză murată şi perje uscate şi, nu în ultimul rând, brazi de toate preţurile, ori mall-uri cu preparate, băuturi şi cadouri sine qua non, (adică fără de care!) moşul cu pricina nu poate descinde prin hornurile …caloriferelor. A urmat apoi olimpiada gastronomică naţională în care concurau cu osârdie gospodine din toată harta naţională proaspăt sărbătorită prin centenarul unirii. Toată suflarea feminină îşi suflecase mânecile în efortul unitar al frământării cozonacilor şi învălirii sarmalelor, iar cea masculină în cel al degustării şi pregătirii şâpurilor cu licori. Şi-apoi, paradele căluţilor, caprelor, mălăncilor şi altor obiceiuri străbune ajunse totuşi până în prezentul celularelor şi tabletelor, unde fiecare regiune şi-a etalat cu vitejie în gerul năprasnic al dimineţilor fibra etnografică proprie şi mereu triumfătoare!
Estimp frontierele au fost asaltate de sute de maşini chemate de dorul bunicilor, dar şi al caltaboşilor şi sarmalelor irezistibile către vatra cui le are, iar care dintre părinţi şi bunici n-au avut norocul să-şi ogoaie dorul de copii şi nepoţi cu apăsate pupături personale, au îndesat zacuştile, cârnaţii şi ce-au mai crezut de cuviinţă în largi pachete care au străbătut depărtările europene – căci în cele canadiene nu e cum! – şi şi-au pupat nepoţii prin ecranele tabletelor. Ei, şi-apoi au început colindele ce-au răsunat dulce şi melancolic peste văi şi dealuri prin sate bogate, dar şi prin tramvaie aglomerate, precum şi în tot soiul de concerte, serbări, recitaluri şi petreceri. În toiul acestei atmosfere înfiorate de spiritul Crăciunului şi de forfota revelioanelor, armele au tăcut ca într-un film pe care l-am putut privi la televizor în care, în noaptea Crăciunului, soldaţi nemţi, francezi, englezi ori ce-or mai fi fost ei, dar toţi crescuţi sub icoana Mântuitorului, au lepădat puşcoacele şi s-au întâlnit la mijlocul frontului, închinând ipotetice pahare şi bunătăţi sărbătoreşti dar, mai ales, fraternizând sub efluviul sufletesc al omeniei divizate de ambiţiile unor lideri măcinaţi de orgolii ucigaşe. Cam tot aşa s-a petrecut şi pe la noi, căci şi preşedintele ţării, aflat duios de mână cu draga lui, a urat românilor toate cele bune şi sărbători fericite prin care şi-a exprimat îndemnul către necesara armonie care, în aceste zile de sărbătoare, nu i s-au mai părut a fi doar un lucru drăguţ.
Şi aşa se încheie, totuşi cu bine, acest an al Centenarului Marii Uniri a ţării noastre, sărbătorit în lungul şi-n latul acesteia, dezvăluit în nuanţele, luminându-i-se figurile personalităţilor meritorii ale acestei victorii, fie ele acei „oameni ai energiilor luminate” din zările româneşti ori acei bravi ostaşi zidiţi în ţărâna victoriilor, sau ale încoronaţilor întregitori unde marea Regină Maria a strălucit nestemat până în mari depărtări, cu toţii animaţi, sincer şi profund, de dorul acestui miracol dăruit, iată, de Înaltul ocrotitor al neamului nostru.
Ne rămâne de-acum să înţelegem tot mai mult rostul de-a merita şi consolida acest dar divin, de-a şti să contribuim cu toţii după putinţele noastre, la continuarea acestei uriaşe dobândiri, învăţând să trăim şi sentimentele colective nu numai cele personale căci din statutul colectiv derivă inevitabil şi cel individual. Tuturor, acum, la cumpănă de vremi, sănătate, bunăstare, armonie şi binecuvântare divină. La mulţi ani!
