Virgil COSMA
jurnalist
Se spune că românii au vocaţia eşecului. Când nu au geniu, eşecul lor e cotidian, anonim şi face regula a ceea ce Constantin Noica numea cândva, exasperat, „netrebnicia românească”. Cioran, care avea geniu, a dezvoltat o teorie a avantajelor ratării, care îi aruncă în eşec şi pe cei cărora, de regulă, le reuşeşte totul. În „Ispita de a exista” el spunea că paradoxul de a fi român este „un chin pe care trebuie să ştii să-l fructifici, un cusur de care trebuie să profiţi”: întrucât chiar şi marile naţiuni vor sfârşi prin a eşua, românii vor fi acolo, la capătul tuturor dezastrelor, pentru a-i învăţa pe foştii învingători că noi, care am fost tot timpul specialişti în arta eşecului şi în suferinţa nesfârşită şi lipsită de sens, le putem oferi asistenţa noastră fraternă. Îi vom învăţa cum să se acomodeze şi să supravieţuiască cu eşecul. Cum Europa se zgâlţâie din toate încheieturile, iar noi vom conduce balul dezastrului în următoarele şase luni, a venit momentul, iată!, să le arătăm cum se orchestrează o prăbuşire de neuitat.
„Expertiză” (o, sfântă prostie!) avem de dă şi pe-afară. Societatea românească este guvernată şi dominată astăzi – la toate palierele puterii şi pe toată întinderea ţării – de o reţea de indivizi ajunşi la putere prin uz de fals, înşelăciune şi, în mare parte, prin furt. Aceşti indivizi şi-au construit fraudulos carierele şi averile, s-au îmbogăţit prin mită, şantaj şi evaziune. Din „tigrul Europei”, ţara cu cea mai mare creştere anuală, am ajuns să ne împrumutăm cu milioane de euro pe oră, fără să fi făcut autostrăzi, spitale sau şcoli, fără să fi investit în cercetare sau dezvoltare. Fără să fim victimele vreunei conjuncturi internaţionale catastrofale, fără să avem război civil, fără vreun factor intern sau extern de stres. Ci doar aşa, deodată, totul numai pentru ca o clică de infractori să se menţină la putere, să fure ce şi cât vor şi să fie exoneraţi de orice răspundere.
Faptul că o societate întreagă, exceptând o minoritate de opozanţi activi, acceptă în tăcere să fie condusă de infractori nu înseamnă că toată societatea e formată din hoţi şi mincinoşi. Ci că toleranţa la hoţie şi minciună este foarte mare, că imoralitatea nu este o piedică, ci mai degrabă un mediu la care individul se adaptează, pe măsură ce se dezvoltă personal. Aceasta este calea imposturii: orice om, chiar şi cinstit, pus într-o funcţie pe care nu o merită şi plătit cu un salariu pe care ştie şi el că nu-l merită, devine imediat nu numai obedient, ci şi vulnerabil. O toleranţă exploatată de toate regimurile politice, căci impostorii, mincinoşii şi hoţii sunt cel mai uşor de controlat.
Pentru aceştia, câteva mii, care formează acum reţelele de putere în stat, ordinea societăţii trebuie mereu „ajustată” conform regulilor lor. Iar aceste ajustări au ajuns să fie impuse prin lege, prin ordonanţă de urgenţă sau prin bastoane şi gaze. Cu o abilitate uluitoare de găsi fisuri în cinstea oamenilor, ei ne învaţă că „hoţii ce rău au făcut, nu au omorât pe nimeni”, ei ne întreabă „de ce vrem sânge dacă cineva e corupt”, că evaziunea fiscală nu e chiar o dramă şi ne demonstrează, prin prezenţa lor de succes în centrul vieţii publice, că nu e o ruşine să fii hoţ sau mincinos. De doi ani, agenda politicienilor de la vârf este dominată discuţiile despre anchete, închisori şi procurori sau judecători incorecţi, adică – aţi ghicit – exact limbajul interlopilor. Totul într-o română săracă, limitată la câteva sute de cuvinte, împănată cu interjecţii şi insulte, care a devenit normă şi nu excepţie. A devenit limbajul oficial, cel al autorităţilor.
Moţiunea de cenzură s-a fâsâit, chiar înainte de a fi depusă ostentativ şi inutil. Ceea ce în alte ţări este un eveniment de importanţă majoră, la noi eşuează într-un circ dezgustător. Prin modul în care au (ne)condus şi (ne)negociat ostilităţile, liberalii au dovedit practic că nu mai există decât cu numele, fiind în fapt o anexă prost vopsită a PSD. Prin demersul lor de faţadă, ei au legitimat noua ordine legală, economică şi socială a României interlope de azi. Aceea la care consimt milioane de oameni tăcuţi, săraci sau înstăriţi, ţărani, muncitori sau funcţionari, profesori şi medici, dar părtaşi cu toţii la noua cultură a României prăbuşite sub povara mediocrităţii. De fapt, nici nu mai contează câţi din societate sunt cinstiţi şi câţi sunt necinstiţi. Contează că toată puterea a fost cedată interlopilor.
Consiliul Uniunii Europene, a cărui preşedinţie o preluăm, este un organism cu puteri legislative, la fel ca Parlamentul European. În cadrul Consiliului Uniunii Europene se reunesc miniştrii direct răspunzători de domeniul care este supus discuţiei. Spre exemplu, la reuniunea Consiliului pentru Afaceri Economice şi Financiare se vor întâlni miniştrii de finanţe din fiecare ţară. Iar noi vom fi reprezentaţi de Teodorovici, secondat, cel mai probabil, de Vâlcov – artizanul prăbuşirii economiei româneşti. Înţelegeţi acum dimensiunile a ceea ce se prefigurează? Toate metodele de fraudare ale calificativelor şi ale fondurilor, toate metodele de escamotare a procedurilor corecte inventate în Bucureşti, vor deveni bune de export. O să-i învăţăm pe europenii ăia înfumuraţi cum se ratează toate obiectivele importante, că la asta – s-a văzut – nu se prea pricep.
