Virgil COSMA
jurnalist
Circul care trebuie să acopere prădarea ţării a fost stârnit de pe la începutul anului, dar acum se apropie de paroxism. Cuvântul „Centenar” se întinde ca o peltea peste România. Pentru a-şi polei discursurile cu ceva, autorităţile au programat de-a valma expoziţii, lansări de carte, conferinţe, slujbe religioase, festivaluri de muzică şi mâncare şi acoperă pământul patriei cu monumente pentru care au cheltuit sute de milioane de lei. Orice concurs şcolar, alergare prin pădure, vopsit de stâlpi sau inaugurare cu panglici a vreunui lift este închinată sărbătoririi a 100 ani de la Marea Unire, întocmai cum pe vremea comuniştilor fiecare gol scremut era dedicat celui de-al nu-ştiu-câtelea congres al partidului.
A făcut fiecare după pricepere şi după buget. Sub sigla Centenarului, Muzeul Naţional al Agriculturii Slobozia a inaugurat, în martie, o expoziţie intitulată „Fierul de călcat – istoric, utilitate şi rafinament”, Consiliul Judeţean Braşov a organizat seria de conferinţe „Se ridică Ţara!”, susţinute de vectori în promovarea ideilor naţionale şi a patriotismului precum Dan Puric şi Mihai Neamţu, Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii „Ion Borcea” din Bacău a organizat evenimentul „Cânepa – trecut, prezent şi viitor”, iar Primăria Capitalei a cheltuit 430.000 euro pentru trei reprezentaţii ale spectacolului de teatru „Vlaicu Vodă”. Adevărate izbânzi asupra vremurilor în care trăim.
Pe lângă proiectele finanţate din bugetele locale, Guvernul a alocat 100 de milioane de lei pentru evenimente şi monumente dedicate Centenarului şi le-a împărţit de-a lungul a patru sesiuni de finanţare, pentru 738 de proiecte. Din fondurile de la bugetul central, 90.000 de lei au fost folosiţi pentru susţinerea unui eveniment intitulat „Centenarul în Jilava”, iar 310.000 de lei s-au dus pe spectacolul „Jandarmeria Centenară”. În total, bugetele dedicate evenimentelor legate cu forţa de Centenar însumează vreo 35 milioane euro pe naţional, plus vreo 13 milioane euro din bugetele locale. E mult, e puţin? Dacă voiam să facem un pod peste Dunăre şi să-l numim „Podul Centenar”, e puţin. Dacă i-am dat pe cocarde, steguleţe, cârnăciori şi concerte stradale, e mult.
Cu cât suntem mai nedemni de trecutul nostru, cu atât monumentele pe care pretindem că le ridicăm în cinstea lui sunt mai mari, mai urâte. Administraţiile locale corupte, primarii mediocri, patrioţii de carton şi credincioşii de televizor nu înalţă biserici şi monumente pentru gloria trecutului, ci pentru propria glorie. Incapabili să intre în istorie prin fapte în slujba ţării, aceşti bufoni care ne conduc îşi sculptează numele pe soclul statuilor, îşi pictează chipul în biserici, îşi toarnă barba în bronzul clopotelor, închipuindu-se printre eroii neamului. L-am auzit pe purtătorul de cuvânt al patriarhiei: „scopul acestei sfinţiri este pentru eroii României”. Care eroi? Că-n majoritatea cimitirelor în care îşi odihnesc oasele adevăraţii eroi buruiana-i cât gardul, iar crucile se prăvălesc în noroi. Atunci care eroi? Ăştia din zilele noastre, care dărâmă bruma de economie ca să-şi poată mitui electoratul sărăcit cu intenţie şi bruma de justiţie ca să scape de închisoare?
Iar vor curge fluvii de cuvinte goale de orice conţinut, acompaniate de fanfarele îngheţate în cea mai nefericită zi aleasă pentru a ne sărbători neamul. Se vor bate cu cărămizi de chirpici în piepturile umflate cu mândrie, vor aplauda parada înarmaţilor care ne bat atunci când ieşim în stradă şi vor admira cu gurile căscate avioanele străinilor, pe care au dat de trei ori cât făceau. Cu cât problemele unei naţii sunt mai multe şi mai profunde, cu atât festivismul îi este mai mare. Aşa cum un om al străzii bea ca să-şi uite drama şi să evadeze dintr-o realitate chinuitoare, România, prin toate trompetele ei autoritare, se va îmbăta cu halbe de apă rece, în timp ce se va agăţa cu unghiile pline de noroi de trecutul glorios şi irepetabil, încercând să ignore prezentul.
Iată prezentul: avem doar 783 kilometri de autostrăzi, facem 12-16 ore cu trenul dintr-o provincie în alta, luăm bani de la sănătate şi îi dăm la divinitate, construim în zece ani cu preţ dublu ce s-ar putea face în doi ani cu jumătate din bani, dăm legi antidemocratice şi pensii nemeritate, îi lăsăm pe alţii să ne taie pădurile în timp ce noi ne omorâm porcii şi păsările, ne poluăm cu maşini vechi aruncate de vecini, parcăm pe trotuare, înjurăm Occidentul şi ne considerăm cei mai deştepţi. Una peste alta, ultima ţară din Europa la toate capitolele, cu doar câteva excepţii notabile (agricultura de pildă, care ţine mai mult de relief şi de străinii care o fac pe teritoriul nostru).
Trăim cea mai dezbinată aniversare, de la realizarea României moderne încoace. Pături largi de populaţie se urăsc între ele. Mai mult de patru milioane dintre cetăţenii ei nu au găsit altă formă de protest decât să o părăsească. Aşa cum pleci dintr-o căsnicie ratată, cu resentimente atât de adânci încât nici momentele frumoase de la început nu ţi le mai aminteşti. Vrem ca-n America, dar huiduim Statele Unite. O ură bine întreţinută de cozile de topor ale celor care ne vor decuplaţi de UE şi de NATO. Atât de bine întreţinută încât, dacă nu ne scuturăm ca de un coşmar greu, în câţiva ani nici nu vom mai avea ce sărbători. Nici măcar aşa, cu un pic de ipocrizie, cum ştim noi.
