Ciprian MITOCEANU
scriitor
Nu prea mai e nimic de făcut. Centenarul se împlineşte săptămâna aceasta şi din marile proiecte cu care trebuia cinstit acest eveniment istoric s-a ales praful. Prin iunie, când Oana Pellea a scris celebrul mesaj pe pagina de socializare, armatele de postaci s-au pus în mişcare şi au uzat de tot arsenalul de intimidare din dotare. Cum, frate, să scrii „Ce destin… să-ţi moară ţara când împlineşte o sută de ani”? Cum e posibil aşa ceva când Nicolae Steinhardt a spus că „România este o anagramă pentru om în rai”? Să spui că ţara îţi moare în an centenar e dovadă de lispă de patriotism, Pellea ar trebui băgată la închisoare alături de infractorii de duzină, şi aşa s-au eliberat o mulţime de locuri ca urmare a recursului compensatoriu…
Trist, însă cât se poate de adevărat. Centenarul ne găseşte mai dezbinaţi ca niciodată. România ameninţă să se depopuleze în câţiva ani dacă se păstrează ritmul actual de emigrare; doar Siria, ţară aflată în război, ne întrece la acest capitol. Mulţi români vor agita steaguri tricolore pe 1 Decembrie, dar o vor face prin Spania, Italia, Franţa, Anglia. Şi nu puţini vor fi aceia care vor face eforturi serioase pentru a-şi ajuta odraslele să pronunţe corect „La Mulţi Ani, România!”. Nu e vina lor; n-au plecat de bine din ţară. E vina celor care conduc ţara şi care nici măcar Centenarul nu sunt în stare să-l cinstească aşa cum se cuvine.
Sentimentul patriotic nu există decât la nivel declarativ. Aleşii îşi iubesc ţara – ce altă ţară i-ar mai lăsa să-şi facă mendrele în halul acesta şi să scape nepedepsiţi? – dar pentru ei iubirea de patrie trece prin buzunare. Astfel, în Anul Centenarului, nu s-au realizat niciun fel de proiecte pe măsura evenimentului. Am fost ameninţaţi cu construcţia a o sută de kilometri de autostradă. N-au fost realizaţi decât vreo douăzeci. Logo-ul Centenarului a fost afişat cam peste tot – inclusiv pe declaraţiile de la ANAF – şi cam atât. S-au alocat o mulţime de bani pentru cinstirea momentului, dar manifestările nu diferă prea mult faţă de anii precedenţi. Poate doar ceva mai multe porţii de fasole cu ciolan, veşnicile porţii gratuite cu care sunt momiţi cei care vin să asiste la discursurile patriotarde şi depunerile de coroane.
În Anul Centenarului încă nu s-a făcut lumină în dosarul Revoluţiei şi nici în cele ale Mineriadelor. Doar inculpaţi, nu şi condamnaţi. Ba, mai mult decât atât, cei aflaţi la butoane s-au folosit în august de Jandarmerie pentru a reprima cu sălbăticie un protest paşnic. Armata de postaci s-a repezit zilele acestea să ne arate că şi în Franţa au murit oameni în timpul prostestelor. O manipulare nesimţită, desigur; victima la care se tot făcea referire şi-a pierdut viaţa din cauza unei şoferiţe lipsite de experienţă, iar în Franţa protestele au fost – şi sunt – cu adevărat violente. Să pui egal între ce se întâmplă în Franţa şi ce s-a întâmplat în România e dovadă de nesimţire, însă propaganda lucrează.
La o sută de ani de la Marea Unire România e condusă prin interpuşi de o bandă de infractori care practică o haiducie greu de înţeles. Iau bani de la cei săraci şi-i împart între ei, iar firmiturile sunt plasate către hoardele de asistaţi social care, atunci când vine timpul, ştiu cu cine să voteze. Premierul care va rosti discursul oficial la 1 Decembrie nu prea cunoaşte limba română şi are un trecut mai degrabă demn de Cascadorii râsului decât de politician, iar treaba cu gramatica e valabilă pentru cei mai mulţi dintre miniştri.
La Centenar România se prezintă spoliată de resursele naturale şi forţa de muncă, de creiere şi ce se mai poate; singura resursă de care dispunem încă din belşug este reprezentată de politicienii care se dau de ceasul morţi să ne conducă. Bani europeni există dar, de vreme ce nu pot fi fraudaţi ca banul public, aleşii au decis să-i ignore. Asta e clasa politică a Centenarului, o bandă care preferă să ne ţină în mizerie decât să dezvolte ţara cu parale din care nu-şi pot trage comisioanele.
România Centenară nu are autostrăzi, nu are spitale, nu are şcoli. În spitalele din România sunt condiţii comparabile cu cele din anul Marelui Război. Nu există medicamente, nu există dezinfectanţi, nu există medici, nu există nimic… Se spune că cine zideşte o şcoală închide o puşcărie. Aleşi noştri au reuşit să închidă puşcării fără să investească în Educaţie. Legi cu dedicaţie, recurs compensatoriu, grijă mai mare de infractor decât faţă de victimă, ordonanţe…
Moldova e uitată de guvernanţi şi considerată nedemnă de investiţii. Sudul ţării, deşi beneficiază de investiţii majore, nu arată prea grozav; acolo mânăriile depăşesc orice limită. Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, cu doar câteva zile înainte de 1 Decembrie, ungurii ne anunţă că nu renunţă la drepturile lor asupra Ardealului.
Trist e că, dacă deschizi o discuţie asupra Transilvaniei în vestul Europei, vei afla că occidentalii sunt de partea maghiarilor. De ce? Pentru că, deşi există dovezi incontestabile ale continuităţii româneşti în Ardeal, autorităţile române nu au făcut niciun gest în a le promova. Noi avem dreptate şi gata, nu trebuie să mai demostrăm nimănui nimic. Asta în condiţile în care autorităţile maghiare au grijă ca la fiecare congres de istorie – şi nu numai – să ofere participanţilor istoriografia necesară pentru a le susţine demersurile. Cărţi scrise în limba celui căruia îi sunt adresate. Autorităţile de la Bucureşti ce fac? Nimic. Doar manipulează banii şi se bucură că vine Centenarul. Despre cercetare istorică, despre cultură nu se spune niciun cuvânt.
Cam asta e România în Anul Centenarului. Tristă, săracă şi cu capul plecat. Poate la Centenarul viitor va fi mai bine, pentru că, legat de actualul, nu avem nicio speranţă.
