De ce nu avem nevoie de serviciu militar obligatoriu

Ciprian MITOCEANU
scriitor 

Din când în când, din lipsă de ceva mai bun, prin media apare câte o veste care dă „ca sigură” revenirea la serviciul militar obligatoriu. Dacă citeşti textul înşirat sub un titlu dătător de fiori (sau de speranţe; depinde care îţi este poziţia faţă de subiect) constaţi că, de fapt, e vorba de proiecte de lege, de propuneri ale unor persoane mai mult sau mai puţin publice. Nimic concret, doar un articol menit să atragă vizualizări.

După ce fost la un pas de a dinamita relaţiile cu Rusia prin declaraţiile care demonstrează cât e de pe lângă faţă de ministerul pe care-l conduce – cazul rachetelor „balistice” de la Deveselu – Mihai Fifor a revenit cu un subiect la fel de fierbinte. Marţi, în timpul unei conferinţe de presă, Fifor a declarat că la nivelul ministerului pe care îl conduce s-a cam vorbit despre reintroducerea stagiului militar obligatoriu. Asta în condiţiile în care în unele dintre statele Uniunii s-a revenit la aşa ceva. Şi de vreme ce ne pretindem europeni, de ce să nu facem şi noi la fel? Dacă nu reuşim să identificăm vreo motivaţie concretă, măcar din spirit de imitaţie.

Ceva mai târziu omul a revenit şi a precizat că deocamdată nu s-a dus cu iniţiativa la Guvern şi că la Palatul Victoria nu se vorbeşte despre aşa ceva. Dar afirmaţiile vin în contextul în care armata se plânge de un deficit destul de mare de cadre şi a crescut numărul misiunilor externe în care este antrenată de parteneriatele cu NATO.

Afirmaţiile lui Fifor au încins discuţiile între partizanii şi adversarii serviciului militar obligatoriu. Cică armata te face mai deştept, mai organizat, te ajută să devii bărbat şi alte asemenea. Alţii sunt de părere că e pierdere de timp şi în contextul actual armata mai degrabă te îndobitoceşte decât te deşteaptă.

Sincer? Au apus vremurile când mulţi ieşeau pentru prima dată din cătunul lor uitat de lume şi învăţau să meargă cu trenul datorită faptului că erau încorporaţi. Şi odată ajunşi în cazărmile patriei erau preluaţi de tot felul smunciţi care se ocupau de „instrucţie”. O instrucţie care a lăsat urme adânci pe psihicul multora dintre cei care au cunoscut „beneficiile” serviciului militar obligatoriu. Asta pentru că adesea frecuşul bibanilor era lăsat la cheremul unor căprari semianaflabeţi, plini de sine şi cu apucături dictatoriale, pătrunşi de importanţa ce li se acorda. Paradoxal e că recruţii nu învăţau mare lucru din ce li se întâmpla, după ce terminau perioada şi deveneau veterani îi abuzau pe cei care veneau din urmă. Un soi de „Fenomen Piteşti” în toată puterea cuvântului.

Cu toate acestea, mulţi se raportează la armată ca la o perioadă de glorie din viaţa lor. Armata spărgea rutina din viaţa searbădă, risipită între munca la fabrică, cea patriotică sau voluntară şi cântat ode partidului; prea puţin timp pentru adevărate realizări personale. Mulţi se laudă şi acum cu ce au făcut şi ce au dres ei prin armată, trecând cu vederea faptul că instrucţia nu forma deprinderi utile pe câmpul de luptă, iar armamentul era uzat moral şi fizic. Mai rău e că printre partizanii stagiului militar obligatoriu se numără indivizi care l-au fentat. Cu vreo trei ani în urmă, primarul de atunci al Botoşanilor, Ovidiu Portariuc, a devenit faimos la nivel naţional după ce a ameninţat că-i va scrie lui Iohannis să revină la armata obligatorie. Avea şi argumente pentru asta, normal, era primar şi avea de coordonat servicii de urgenţă şi protecţie civilă şi s-ar fi simţit mai confortabil să poată mobiliza câteva zeci de mii de rezervişti. O opinie destul de interesantă din partea cuiva care nu a făcut armata. Ba, dacă analizăm ceva mai atent, respectiv vârsta pe care o avea Portariuc în 2007, când s-a desfiinţat stagiul militar obligatoriu, putem trage concluzia că omul s-a fofilat. Dacă ar fi trecut printr-o cazarmă ar fi avut o altă părere, însă omul a fentat sistemul. De asta îşi permite o părere atât de idilică despre armata la termen şi beneficiile ei.

Istoria a demonstrat încă din cele mai vechi timpuri că în cazul unor conflicte importantă este dotarea tehnică şi nu numărul de combatanţi. O lecţie pe care comandanţii militari şi politici s-au încăpăţânat să o asimileze, astfel explicându-se masacrele inutile din cele două războaie mondiale. Prăpădul pe care mitralierele îl făceau în rândurile amărâţilor ce atacau la baionetă, măcelul făcut de blindatele germane în rândurile cavaleriei poloneze ai cărei călăreţi au atacat tancurile cu lăncile, ca în vremurile bune ale evului mediu.

Nu e nevoie de soldaţi, ci de tehnică de luptă. Ori noi suntem deficitari la toate capitolele. Nu mai există nici măcar cazărmi în care să poată fi adunaţi potenţialii recruţi. Armamentul individual e de pe vremea lui Dej, iar „tehnica modernă” achiziţionată de minister e reprezentată de ceea ce alţii nu aruncă la fier vechi pentru că ne pot vinde nouă. Avioane de mâna a şaptea, fregate ce stau să se scufunde.

Armată obligatorie? Mulţumesc, nu. Spre deosebire de mulţi alţii, am trecut prin cazarmă. Şi ştiu că forţa unei armate nu stă în numărul trupeţilor înarmaţi cu ciomege sau praştii, ci în calitatea înzestrării şi a soldaţilor. Puţini, dar bine înarmaţi şi instruiţi. Cine vrea armată obligatorie nu are decât să se înroleze voluntar; există posibilitatea asta.