Lucia Olaru Nenati
– scriitor
Privim mereu cu admiraţie la campionii longevităţii, cei care aparţin categoriei personalităţilor ilustre, mereu active întru creaţie şi performanţă, şi parcă nutrim subconştient nădejdea că poate-poate pentru asemenea oameni s-ar putea aboli sau măcar domoli ritmul implacabil al trecerii inexorabile a timpului sortit vieţuirii. Unul dintre aceştia, academicianul Dimitrie Vatamaniuc, a fost până acum un adevărat campion, mai având puţin până la a atinge borna centenarului, în tot acest timp continuând să lucreze întru sporirea valorii patrimoniului nostru de cultură, la a cărui edificare a trudit, vrednic şi tenace, din zorii tinereţii. Dar iată că vestea pe care o speram a fi cât mai întârziată a sosit totuşi în această vară oximoronică şi zbuciumată, anunţându-ne că acest adevărat performer cultural a încetat, în sfârşit, să trudească între hârtiile sale întru noi temeiuri de cercetare literară.
Dar câte n-a făcut el în viaţa sa cu adevărat demnă de prezentat ca material didactic pentru elevi în orele de dirigenţie la capitolul modelelor exemplare! Pornit din umbra mânăstirii din Suceviţa, el s-a şcolit temeinic, dedicându-se studiului filologic în cel mai înalt sens al termenului şi, beneficiind şi de şansa de a-l fi avut ca mentor doctoral pe marele critic G. Călinescu, el devine unul dintre filologii clasici ai culturii noastre, o personalitate cu valoare de model. Studiază, defrişează şi luminează teritorii literare neştiute, editează numeroase cărţi de valoare nealterabilă, adevărate borne în tărâmul geografiei literare, despre scriitori precum Ion Popovici Bănăţeanu, Ion Agârbiceanu, Ion Slavici, George Coşbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi alţii. Dar, meritul său cel mai important, chiar la scara axiologiei naţionale, rămâne cel legat de „instituţia Eminescu”. În speţă, de editarea marii ediţii a operei eminesciene, acea întreprindere uriaşă, de nivel academic, iniţiată de Perpessicius în 1939 şi slujită de acesta până la pierderea vederii; continuată apoi de către alţi cărturari competenţi şi devotaţi precum, Al. Oprea, Petru Creţia, secondaţi de cercetătorii colectivului de specialitate. Cel care încheie, practic, această operă monumentală, după zeci de ani de muncă asiduă, presărată cu numeroase piedici de tot felul, iscate de către cei ce căutau a submina ieşirea la lumină a gândului integral eminescian, a fost Dimitrie Vatamaniuc a cărui acribie, hărnicie, corectitudine, muncă sistematică, tenacitate, voinţă şi competenţă intelectuală, au contribuit la ducerea la bun sfârşit a ediţiei academice Eminescu, adevărată operă capitală a culturii naţionale, „monumentul cel mai fălos al culturii române” cum afirma odinioară Vladimir Streinu. Desigur că alţi filologi au continuat şi vor continua să cerceteze profunzimea universului eminescian, să intuiască şi să statueze noi coordonate de abordare a acesteia, dar ediţia Perpessicius, definitivată şi şlefuită de neobositul D. Vatamaniuc, va rămâne un reper solid de nealterată referinţă pentru cultura noastră capabilă astfel a păşi în cadenţa culturii universale. Însă nici acest efort uriaş nu l-a obosit pe redutabilul om de cultură care a continuat să slujească în diferite chipuri pe ogorul literaturii române, dând la lumină alte lucruri neştiute, alte ediţii, activând neobosit în plan publicistic, conducând Centrul academic „Bucovina” (azi institut) de la Rădăuţi, înfiinţat din iniţiativa Societăţii pentru Cultura în Bucovina; participând la numeroase manifestări publice în lungul şi în latul ţării, mereu cu prestanţă, seriozitate şi competenţă, beneficiind de o memorie redutabilă, mereu proaspătă şi uimitoare, de un capital incomensurabil de informaţii vehiculate într-un stil lapidar, ferm şi inatacabil; dar pe lângă toate, cu un umor personal cuceritor şi dezarmant ce făcea un tandem original cu modul său tranşant de-a spune lucrurilor pe nume. Ca o încununare a recunoaşterii marilor sale merite în cultura naţională, i-a fost atribuit titlul de membru de onoare al Academiei Române, a fost ales preşedinte al Academiei internaţionale „Eminescu” din India şi al Academiei Carpatica, primind titlul de „doctor honoris causa” din partea mai multor universităţi.
Acum, la ora despărţirii de acest om-tezaur, care ne va lipsi profund şi dureros, se cuvine ca şi noi, cei ce vieţuim în oraşul teilor eminescieni şi ne mândrim cu existenţa unui aşezământ dedicat lui Eminescu – la care şi el a contribuit întrucâtva – dar şi toţi iubitorii Poetului, ca şi preţuitorii de cultură să închine acum o floare de gând înlăcrimat întru recunoştinţa şi neuitarea sa.
