Câteva zile am trăit într-o formă de istorie alternativă. Palatul Regal a redevenit funcţional, iar Coroana de Oţel, operaţională, chiar dacă sub formă de replică. Imnul Regal şi-a făcut şi el treaba pentru care a fost compus, cântat pentru Rege şi nu ca bucată cu relevanţă istorică, la fel ca stema monarhiei pe steaguri. Coregrafia lentă a costumelor negre şi a drapelelor în culori tari ne-a deschis ochii către o statalitate paralelă, ceva ce s-ar fi putut întâmpla dacă istoria n-ar fi fost aşa cum a fost şi, prin urmare, nu s-ar fi putut întâmpla.
Şi totuşi s-a întâmplat.
Regele s-a răzbunat pe istorie în singurul mod în care era capabil s-o facă, cu blândeţe şi hâtrenia pe care o miroseai ici-colo în interviurile lui. A înviat pentru noi exact atunci când nu a mai fost, în câteva zile neverosimile în care ne-a arătat câtă nevoie avem de respect, nu primit, ci dat. A fost plimbat prin Bucureşti şi prin ţară cât toţi ceilalţi Regi şi Regine ale României pe ultimele lor drumuri la un loc, iar oameni de bun-simţ au spus că la urma urmei se putea organiza o ceremonie mai scurtă şi mai discretă.
Dar nu cumva e plimbarea asta îndelungă o ironie pentru un om care s-a plimbat în exil tot atât şi, pe de altă parte, nu a avut cum bate România în lung şi în lat cât cu siguranţă şi-a dorit?
Alţi oameni, cu la fel de mult bun simţ, s-au scandalizat de PSD care şi-a făcut cruci ipocrite, după ce nu l-a lăsat să intre în ţară în anii ’90, încercând să tragă pe turta lui spuza unei morţi şi a unei tristeţi pentru care e în ultimă instanţă vinovat, aşa cum s-au petrecut. Dar, iarăşi, nu e o ironie să-i îngenunchezi în faţa unor valori pe care le detestă chiar pe cei care ţi-au făcut ce ţi-au făcut?
S-a mai vorbit, tot cu bun simţ, despre instinctele istorice întârziate ale românilor, care ajung să valorizeze ceva exact atunci când nu mai e şi, politic, şansa a fost ratată. România s-a umplut de monarhişti exact atunci când monarhia a devenit, din ipoteză şi-aşa foarte vagă, trecut. Dar visul pe care l-am visat cu toţii câteva zile nu e despre trecut, ci despre prezent şi viitor. Cum spunea o publicaţie britanică, prin regele Regele Mihai monarhia e un simbol neverosimil al democraţiei într-o republică deturnată de generaţii succesive de politicieni cu porniri autoritare şi corupte. Iar halucinaţia colectivă de săptămâna trecută e genul de întâmplare care nu rămâne fără urmări. E adevărat, nostalgia e despre trecut, dar determină viitorul.
