George LAZĂR
director
De câteva săptămâni, de când cu inovaţiile fiscale impuse prin ordonanţă de urgenţă de guvernul condus de Liviu Dragnea, s-a inoculat perfid ideea că trec contribuţiile sociale de la angajator la angajat. Acest detaliu a inflamat pe bună dreptate milioanele de salariaţi, speriaţi că le-ar putea scădea salariile, dar şi patronii, bulversaţi tot pe bună dreptate, că nu vor putea opera modificările legislative de ultim moment în programele lor contabile.
Însă de faptul elementar că aceste contribuţii sociale vor fi plătite în continuare de angajator, exact ca şi până acum, nu s-a legat nimeni. Afirmaţia că aceste contribuţii sociale, până în prezent împărţite chipurile între angajator şi angajat, vor trece integral în sarcina angajatului, este o minciună crasă, repetată până la ostentaţie atât de guvernanţi cât şi de sindicalişti, preluată nemestecată de mass-media şi difuzată spre completa dezinformare a poporului.
Adevărul este – şi aşa a fost de când s-au impus aceste contribuţii – că tot timpul au căzut în sarcina angajatorului. Aşa a fost şi aşa va fi şi pe viitor, angajatorul plăteşte costurile cu munca – şi acesta este termenul corect, pentru că asta sunt aceste contribuţii, şi nu o face pentru că doreşte ci
pentru că e silit prin lege să devină perceptorul statului.
Da, în situaţia ipotetică în care contribuţiile ar fi înmânate odată cu leafa salariatului, iar apoi el, din proprie iniţiativă, şi-ar declara veniturile, iar Fiscul i-ar trimite decizie de impunere, da, în acest caz s-ar putea vorbi de faptul că angajaţii îşi plătesc singuri contribuţiile. Dar toate aceste contribuţii sunt virate către fisc de angajator. Denumirile pompoase: „contribuţii ale angajatului” sau, ca în prezent, când cei doi actori împart chipurile povara fiscală a contribuţiilor: „contribuţii angajator” şi „contribuţii angajat”, sunt doar şmecherii. Angajaţii nu au primit niciodată banii în mână şi, o dată cu ei, puterea de a decide dacă le plătesc sau nu, şi este de-a dreptul hilar să vezi oameni demonstrând indignaţi în stradă pentru ceva ce de fapt nici n-au avut vreodată.
De remarcat e faptul că, cel puţin în mediul privat, angajaţii se înţeleg cu angajatorul pentru „salariu în mână”, nefiind nicidecum interesaţi de contribuţii, pentru că ei ştiu prea bine că patronul este obligat să le plătească pe toate, indiferent cum le botează finanţiştii.
Fiscalizarea românească reprezintă o corcitură inspirată din modelele altor ţări. Spre exemplu în Statele Unite oamenii primesc absolut tot salariul în cont şi decid singuri ce vor să facă: să plătească unui fond de asigurări de sănătate mai scump – caz în care pot fi trataţi de mai multe posibile boli,
sau unuia mai ieftin. Să îşi aleagă singuri fondul de pensii, pentru că nu există pensii de stat. Să îşi declare singuri veniturile, să îşi aplice deductibilităţile şi să plătească impozitul aferent. E un model foarte liberal, poate cel mai corect din lume, deşi birocraţia necesară pentru a-l menţine a crescut
exponenţial în ultimii ani. Asemănător stau lucrurile şi în Canada, unde însă există o pensie minimă, garantată de stat. Pentru aceasta, toţi angajaţii cotizează o sumă egală şi nu un procent, ca la noi, iar după un stagiu de cotizaţie complet, primesc pensii egale. Desigur, cine doreşte să primească mai mult la anii senectuţii poate plăti o sumă, iniţial scutită de impozit, la unul din fondurile private de pensii. De remarcat faptul că, din momentul în care banii din fondul privat sunt retraşi ca pensie, sunt impozitaţi. Francezii, care au inspirat şi finanţiştii români, au puzderie de taxe – ajung până la patruzeci pe fluturaşul de salariu! – plătite de angajator, pentru că acolo nimeni nu are nesimţirea să spună că sunt ale salariaţilor. Taxele cu pricina merg spre diverse fonduri etatizate, unele cu destinaţii bizare, în urma cărora rezultă un aşa zis salariu net impozabil, care de regulă este mult mai mic decât suma tuturor taxelor. O dată pe an, angajatul primeşte de la fisc o fişă de impunere unde poate solicita deduceri, iar apoi îşi achită impozitul pe venit, pentru că mulţi francezi fie lucrează în două locuri, fie au plasamente pe bursă sau imobile închiriate, adică deţin şi alte surse de venit în afară de salariu.
În esenţă, schimbarea de taxare în fiscalitatea românească este, ca de obicei, originală. S-au schimbat nişte termeni şi câteva denumiri, s-a jonglat cu procentele, iar economia a fost
aruncată cu senină inconştienţă într-un joc din care numai o inflaţie puternică poate să o scoată. Toate astea s-au făcut pentru ca, prin acest vicleşug, PSD să pretindă că şi-a respectat promisiunile electorale si a crescut masiv lefurile. Poate ar trebui să ne inspirăm din acest model şi, la sondajele dinaintea alegerilor, să răspundem că da, pe ei îi preferăm, iar la urne să votăm pe alţii. Problema e: pe care alţii?
