Ciprian MITOCEANU
scriitor
Aparent, mai jos de atât nu se poate. Din păcate, aşa cum ne-a demonstrat-o istoria în nenumărate situaţii, tot timpul este loc şi de mai rău. Şi nici măcar nu suntem lăsaţi să aşteptăm prea mult pentru a constata că răul de acum e mai mare decât cel de ieri sau chiar de dimineaţă şi mai mic decât ceea ce ni se pregăteşte diseară.
Suntem o naţie din ce în ce mai defectă, din ce în ce mai putredă moral. Gândim din ce în ce mai strâmb şi mai agresiv, în totală contradicţie cu pretenţiile de civilizaţie sau măcar aspiraţia la condiţia de fiinţă umană, dar asta nu ne împiedică să ne considerăm cineva, să ne considerăm îndreptăţiţi să judecăm oameni şi situaţii, să emitem sentinţe şi judecăţi de valoare.
Săptămâna trecută a fost una tristă, marcată de evenimente nefericite. Un poliţist aflat în timpul serviciului, tată a doi copii, a căzut victimă unui descreierat care şi-a justificat crima prin faptul că urăşte uniforma. Niciun regret, doar ură.
O faptă care ar trebui să ne consterneze, să ne deschidă ochii nu doar asupra statutului poliţiştilor care sunt nevoiţi să-şi facă meseria complet neajutoriaţi – nu au un statut care să-i protejeze, nu au voie să folosească arma din dotare decât în situaţii atât de utopice încât mulţi renunţă să facă uz de armă chiar şi când viaţa le este pusă în pericol – ci şi asupra pericolelor care planează asupra noastră în fiecare zi. Până la urmă criminalul de la Burdujeni putea să atace nu un poliţist pentru că-i ura uniforma, ci pe oricare dintre noi. Motive pentru asta se puteau găsi în mintea lui. Şi din păcate nu este singurul deviat ce se plimbă printre noi fără să fie stingherit până în clipa în care va comite o nenorocire. O bătrână din Coţuşca a fost asasinată tocmai de cel pe care îl hrănea din milă.
Pe fondul valului de compasiune iscat de moartea poliţistului sucevean, defecţi de toate soiurile au ţinut să demonstreze de ce sunt în stare. Cică poliţistul şi-a meritat soarta deoarece cu ceva timp în urmă se fotografiase cu un iepure despre care scria că-l aşteaptă ceaunul. Karma, nimic altceva. Karma, clar ca bună ziua! Alţii au profitat de ocazie să pomenească averile poliţiştilor, strânse pe căi cât se poate de oneroase şi, implicit, cei care mor în stradă îşi merită soarta, ignorând faptul că agenţii din operativ de la pază şi ordine numai averi nu strâng. Siliţi să-şi ducă viaţa printre beţivi şi scandalagii care nu dau două parale pe lege sau uniformă, riscă mai degrabă să fie bătuţi, scuipaţi, înjuraţi, umiliţi sau chiar ucişi decât să fie expuşi „atenţiilor”. Există averi strânse în poliţie, dar nu de către pălmaşii aflaţi la baza piramidei ierarhice. Averile se strâng ceva mai sus, acolo unde riscurile directe sunt mai mici.
Mediatizata moarte a unei cântăreţe de manele i-a umplut de bucurie pe cei care nu suportă genul. O manelistă mai puţin, asta meritaţi cu toţii…
O adevărată furtună de ură şi lipsă de empatie care a stârnit reacţii la fel de defecte, mulţi dintre cei care le-au răspuns celor care s-au exprimat mai nefericit folosind expresii şi idei la fel de abjecte. Sunteţi nebuni, meritaţi să păţiţi una şi alta, să crăpaţi şi voi şi neamul vostru de smintiţi…
Deci porneşti de la ideea că interlocutorul virtual e într-o oarecare măsură defect, dar asta nu te împiedică să judeci (i)raţional situaţia. Îl ataci cu expresii ca ale lui, îl înjuri, îl declari nebun, îi doreşti ce-i doreşti şi uneori îl şi ameninţi. Practic nu doar te cobori la nivelul lui, dar faci cumva să ajungi şi mai jos. Dar o faci pentru că te simţi îndreptăţit, pentru că ăla este nebun în timp ce tu eşti cât se poate de normal, de îndreptăţit să dai sentinţe. Unde este empatia? Unde e judecata raţională? Unde este umanitatea din noi?
A murit un poliţist. Pentru că era singur, neajutorat şi lipsit de un cadru legal care să-l protejeze. Unii s-au bucurat ignorând faptul că noi, oamenii de rând, suntem şi mai expuşi la atacul unor ţicniţi. A murit o manelistă. Pe unii nu i-a interesat că, mai înainte de toate, era vorba de o tânără care avea viaţa înainte.
Suntem defecţi şi nici măcar nu ţinem asta pentru noi. De ziua lui Stephen Hawking cine credeţi că i-au făcut cele mai „frumoase” urări? Românii, cine alţii… Au reuşit să atragă atenţia tuturor cu urări de genul „La mulţi ani legum-o!!!!” (sic!), „Hai ca prea l-aţi umflat şi pe handicapatul ăsta”, „Dă-l în morţii lui de robocop ambulant – le ştie pe toate, le vede pe toate, ştie el tot”. Şi lista ar putea continua… Ce dacă e vorba despre una dintre cele mai luminate minţi pe care le are în momentul de faţă omenirea? Românul oricum e mai deştept, ştie mai multe, e superior.
Asta ne considerăm. Superiori. Le ştim pe toate, le judecăm pe toate, suntem imbatabili în gândire. Ne considerăm superiori în condiţiile în care suntem mai degrabă defecţi, pervertiţi în gândire şi acţiune, dezertori de la condiţia umană. Nu citim, dar le ştim pe toate. Nu ne informăm dar judecăm. Ne revoltă doar ceea ce ne afectează direct, pentru restul de responsabilă karma. Alţii îşi merită soarta, noi nu.
Suntem tot mai defecţi, nu superiori. Iar treaba asta ar trebui să ne dea de gândit.
