Ciprian MITOCEANU
scriitor
S-a întâmplat acum douăzeci şi şapte de ani. Mineriada din 13 – 15 iunie 1990. O perioadă pretins tulbure din istoria naţională însă una pentru care există un interes aparte pentru a fi ascunsă sub preşul de praf al istoriei.
La vremea respectivă cei mai mulţi dintre noi nu am înţeles mare lucru din evenimentele petrecute la Bucureşti. Manipularea era mai aprigă şi mai profundă decât în ziua de azi când măcar poţi verifica o informaţie din mai multe surse. Însă în acele vremuri triste Televiziunea Naţională pretins liberă îşi făcea treaba pentru care era lăsată să emită. Dezinformare, intoxicare, panică. Ziare considerate de încredere au girat cu prestigiul lor o crimă, lipsind victimele mineriadelor de calitatea de martir, transformându-i în ceva atroce ce trebuia eliminat.
Mulţi îi aplaudau pe mineri şi rânjeau în barbă când aflau că încă un student şi-a luat-o pe coajă de la ortaci. Faptul că respectivii ortaci legitimau, arestau în dreapta şi-n stânga, pocneau cu târnăcopul sau bâta pe oricine avea barbă sau aspect de intelectual ori haine ceva mai bune n-a deranjat pe nimeni. Aşa cum nu s-a scandalizat prea mult popor pentru că minerii au arestat minori care au fost încarceraţi – cred că acesta este cel mai potrivit termen – fără niciun temei legal la o unitate militară din Măgurele.
De fapt, la vremea respectivă s-au ştiut prea puţine despre aceste atrocităţi pe care acum unii, profitând de trecerea timpului, încearcă să le minimalizeze. S-a încercat chiar prescrierea faptelor şi a trebuit să ne tragă Europa de urechi. Crimele nu se prescriu aşa că vrem să aflăm ce s-a întâmplat în iunie ’90.
Au mai fost şi alte mineriade. Ca un făcut, de fiecare dată la sfori se afla Bunicuţa; un frumos nume de alint pentru un personaj sumbru şi lipsit de scrupule: Iliescu. Omul care a avut pretenţia să devină preşedinte. Şi să moară sărac. Şi care nu s-a mulţumit doar cu faptul că majoritatea covârşitoare a românilor l-ar fi urmat orbeşte până dincolo de Moscova. A vrut să fie liniştit din toate punctele de vedere. Şi pentru aceasta i-a sacrificat pe cei mai vizionari dintre români, pe cei care şi-au dat seama că înlocuirea lui Ceauşescu cu Iliescu nu a rezolvat mare lucru. Vi-l mai amintiţi pe Iliescu cum vorbea el despre comunism cu faţă umană, despre cei care au întinat imaginea partidului comunist? Şi-l mai aminteşte cineva cum, în toiul revoluţiei (sau cum vreţi să-i spuneţi) Iliescu rânjea cu gura până la urechi de bucurie că amicul Gorbaciov era de acord să trimită trupele speciale sovietice pentru a ne scăpa de terorişti?
Se pare că şi-l amintesc foarte puţini pe acel Iliescu. Cel care a chemat minerii la Bucureşti să-i ciomăgească pe adversarii politici care nu-l lăsau pe el să lucreze aşa cum considera că e necesar. Aşa cum a fost învăţat de comunişti. Şi, de vreme ce conştientiza că nu de la un comunist putem învăţa ce e democraţia, a făcut tot posibilul să ţină linia partidului.
“Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită”. Acesta este comunicatul cu care Iliescu chema la atac nu împotriva celor care nu doreau decât să apere democraţia de Iliescu. În cele din urmă Iliescu a triumfat. Şi continuă să ne zâmbească şi să-şi trăiască liniştit bătrâneţile. Nu-l deranjează nimeni. De ce să o facă? Acum doi ani s-a zvonit că s-a redeschis dosarul. Bunicuţa a fost chemat la audieri, deja se dădea sigură condamnarea pentru câteva sute de ani.
Zilele acestea Ion Iliescu, Petre Roman şi Miron Cosma au fost – sfârşit – trimişi în judecată pentru infracţiuni contra umanităţii. S-a întâmplat ceva, în sfârşit, după ce ani şi ani procurorii au anchetat bătând pasul pe loc până au fost scoşi la pensie sau detaşaţi în interes de serviciu. Aparent, încă un pas spre dreptate. Păcat că nu se va întâmpla nimic. Procesul o să fie lungit – câtă vreme nu intervine prescrierea de ce să ne ambalăm cu celeritatea? – până acolo încât până şi lui Iliescu i se va urî să trăiască şi pleca, însoţit de onoruri militare acolo unde i-a trimis pe alţii doar să fie el preşedinte. N-o să se întâmple nimic; dacă va fi cineva condamnat va fi vorba doar de marionete, în niciun caz de păpuşar.
De ce să ne grăbim? De ce să-i condamnăm pe vinovaţi? Până la urmă nu au murit decât vreo sută de oameni şi alte câteva sute au fost răniţi, bătuşi, schigiuiţi. Au plătit cu viaţa sau cu sănătatea ambiţia unui singur individ care ne amăgeşte cu tâmpenia că pe el doar istoria are dreptul să-l judece. Despre cât de bun judecător este istoria am mai scris. Personal nu dau două parale pe acest judecător ale cărui decizii se bazează pe scurta memorie colectivă.
Ar fi de dorit să aflăm ce s-a întâmplat la mineriade. De fapt ar fi de dorit ca cineva să plătească pentru acele crime. Au trecut douăzeci şi şapte de ani de la prima mineriadă. Cât mai trebuie să treacă până vom afla, în sfârşit, adevărul? Sau măcar o parte din el…
