Avem de-a face cu o polarizare extremă a societăţii româneşti. Deşi în practică nu îi interesează absolut deloc, toţi românii sunt comentatori extrem de pricepuţi (şi partizani până la fanatism) ai fenomenului politic. Şi nu numai. M-am tot întrebat de ce nu mai există nuanţe, de ce nu mai există gri, de ce doar pro şi contra. Cauzele sunt mai multe, dar principalele vin din educaţia primită în familie şi la şcoală, cred eu, cu rădăcini adânci în reminiscenţe comuniste, de care nu vrem să scăpăm.
Au valoare doar două noţiuni, corect şi incorect. După acest mod dual de gândire e organizată societatea noastră, din păcate. Dacă răspunzi corect ai notă mare, eşti deştept, dacă nu eşti, evident, prost.
Cam aşa stau lucrurile. Principalul efect al acestui sistem cu care am fost învăţaţi de mici (cine nu este cu mine, este împotriva mea) e că nu mai există dialog. Şi, într-adevăr, nu mai există, am mai spus, calea dialogului este închisă, indiferent ce v-ar povesti visătorii. Nu mai este permisă nici posibilitatea de a te situa între linii, în no man’s land. Mai ales în politică. Adică nu e permis, de exemplu, să fii antipesedist, dar să îi critici pe liberali. Nu se poate să spui că Dragnea e un şmecher care vrea să scape de bulău, dar să îi ceri preşedintelui Iohannis să îşi lămurească situaţia cu casele din Sibiu. E ceva în neregulă dacă faci asta, ai o agendă ascunsă. Sau eşti prost.
Iar ăsta e un alt efect. În lipsă de argumente valide pentru împărţirea doar în alb şi negru, suporterii albului îi fac pe adversari proşti şi viceversa. Aţi observat în ţara asta e un campionat naţional în a arăta că cel de lângă tine mai prost? E cel puţin ciudat acest aspect, într-o ţară în care 40% dintre oameni sunt analfabeţi funcţionali, adică prostia e cam la ea acasă.
O altă chestie care a rezultat din această stare de fapt, combinată cu politica de Dâmboviţa, este un soi de reflex pavlovian al recompensei. Dacă am răspuns bine trebuie să fiu recompensat, dacă am votat cum trebuie, e necesar să primesc ceva, eu personal. Efectul este că binele comun este aruncat la gunoi, iar cei care propăvăduiesc aşa ceva sunt anatemizaţi urgent, cam cum au fost cei care au ieşit în stradă contra celebrelor ordonanţe care-l scăpau pe Dragnea de bulău.
Acest mod de a pune problema vine din ambele sensuri, şi de la alb şi de la negru. La fel îi privesc eu şi pe cei care îi înjură pe oamenii cu salarii mărite recent, că sunt proşti şi nu înţeleg că din cauza măririi salariilor România se duce în prăpastie. E cel puţin deplasat să spui aşa ceva unor oameni care, în sfârşit, câştigă ceva mai mulţi bani. E cam ca în filmele în care mafiotul pune pistolul la tâmpla victimei şi îi spune: it’s nothing personal, it’s just business.
Nu doar oamenii ăia sunt vinovaţi, toţi suntem. Pentru lipsa de opţiuni de pe piaţa politică, pentru faptul că un partid cu vrăjeli economice de genul creştere economică bazată pe consum face ordine în ţară, pentru că nişte amatori au ajuns să facă legea în guvernul României. Şi pentru multe altele.
Aşa că avem două Românii, care sunt ireconciliabile, este inutil să mai facă cineva muncă de convingere, nu mai ascultă nimeni, toată lumea vorbeşte. Încet-încet, aceste două Românii încep să se suprapună peste cele două pe care le ştiam deja. Una care cuprinde Moldova cea uitată şi Bărăganul sărac lipit, de unde provin vajnicii conducători ai PSD, iar cealaltă care cuprinde Bucureştiul şi Transilvania, cu salarii mai mari, drumuri mai bune, etc.
Iar în lumea în care trăim azi, ar fi tare bine să avem o singură Românie, condusă de oameni care chiar ştiu ce fac. Deci, cei care mai pot, să spere.
Alb şi negru
