Ciprian MITOCEANU
scriitor
Proverbiala plăcere a românului de a privi cum se sfârşeşte capra vecinului a fost răsplătită zilele acestea când în presă a apărut o ştire cum rar îţi este dat să citeşti.
După zeci şi sute de procese pierdute de România prin instanţele internaţionale, a venit şi rândul României să câştige. Cel puţin în aparenţă, deoarece dacă privim lucrurile în profunzime ajungem la o concluzie care ridică pesimismul la rang de politică naţională.
Astfel, în urma deciziei a Curţii Internaţionale de Arbitraj de la Paris, compania Enel trebuie să plătească României 401 milioane de euro pentru nerespectarea unor clauze din contractul de privatizare. O sumă uriaşă dar care, vorba poetului veşnic flămând, putea fi şi mai mare, statul român solicitând iniţial daune de 521 de milioane de euro.
Nu e prima dată când România dă în judecată Enel. A mai făcut-o şi în trecut, cel mai cunoscut fiind procesul în care statul a pretins de la italienii de la Enel daune de peste un miliard de euro. Într-un final cu accente jalnice nu numai că România nu a văzut niciun sfanţ, dar a ajuns să plătească mai bine de un milion de euro drept cheltuieli de judecată. Şi a mai pierdut şi procesele cu E.ON şi CEZ. Alţi bani, altă distracţie…
Însă, chiar şi atunci când câştigă, România pierde. Mai exact, cetăţeanul pierde. Banii care trebuie plătiţi în procesele pierdute de statul român se scot din buzunarul cetăţeanului. Care nu are încotro, trebuie să tacă şi să facă bani. Numai aşa poate fi pe placul statului, mână spartă şi lipsită de simţul măsurii şi responsabilităţii.
Dar în cazul de faţă cetăţeanul de rând va plăti banii câştigaţi de România în procesul cu Enel. Pentru că e greu de crezut că italienii vor trece aceşti bani în registrul de pierderi şi vor încerca să uite de acest proces consolându-se că nu l-au pierdut pe cel în care li se solicita miliardul şi ceva în plus. Companiile funcţionează doar pentru a obţine profit şi Enel nu e excepţia capabilă să întărească regula.
Nu cred, mi-e imposibil să cred că italienii vor lăsa ca paguba să le strice profitul. E vorba de România şi aici e bine ştiut că autorităţile colaborează cu oricine este dispus să spolieze cetăţeanul pe care au jurat să-l reprezinte şi să-l apere. Resurse naturale, societăţi naţionale, active, tot ce s-a putut înstrăina s-a vândut pe trei lulele, trei surcele către străini. Fie că am fost şantajaţi cu intrarea în UE (o construcţie destul de şubredă după cum se poate observa), fie că le-au luat cu japca, fie că s-au milogit aleşii să le vândă pe praful de pe tobă, nu contează, resursele ţării au intrat pe alte mâini. Iar cei care le-au acaparat nu au făcut-o de dragul nostru, ci pentru profit. Care se înregistrează în orice condiţii. Să ne amintim că în vremuri de criză, când peste tot în lume se strângea cureaua, companiile străine ce s-au făcut stăpâne peste resursele României raportau profituri record.
De aceea mi-e greu să cred că Enel nu va recupera repede prejudiciul, jupuind şapte piei de pe oaia amărâtă numită trăitor al acestei ţări.
Enel deţine trei dintre cele opt distribuţii regionale de energie electrică din România. Alternativa altor distribuitori de curent electric către abonaţii acestei companii (pe care nu i-a întrebat nimeni dacă doresc sau nu să aibă de-a face cu Enel) este, practic, inexistentă. Victime sigure, nimic altceva. Sub diferite pretexte e de aşteptat ca preţul energiei să salte simţitor.
Există legi care protejează cetăţeanul, dar parcă ne-am cam săturat să auzim că există dar să nu le vedem efectele. Aşa cum ne-am săturat să tot plătim daunele care vin la pachet cu sentinţe defavorabile statului român deoarece reprezentanţii acestuia s-au dovedit incapabili să gestioneze situaţii sau să respecte drepturile cetăţeanului. Noi plătim, nu statul. Statul de unde are bani?
Acum vedem că trebuie să plătim chiar şi când statul câştigă procese internaţionale. Situaţii diferite, dar cu acelaşi rezultat lipsit de optimism. Pierde sau câştigă România? Nu prea contează, de plătit plătim cu toţii, fie că suntem sau nu vinovaţi.
