Lucia OLARU NENATI
scriitor
Vă amintiţi? Imediat după evenimentele din 1989, au început să apară noi şi impunătoare sedii de marmoră ale băncilor, cele pricepute la ademenirea clienţilor prin felurite atracţii, „doar cu buletinul”, ori prin dobânzi sclipitoare. Demersul trezeşte din memoria culturală imaginea oglinjoarelor cu care conchistadorii îi bucurau cândva pe aborigeni, primind în loc bucăţi de aur pur. Nu mult mai târziu a început să se vadă şi reversul bucuriei de-a obţine ajutor cămătăresc. Tot mai multe locuinţe, terenuri şi alte bunuri au fost scoase la vânzare în contul ratelor neplătite de bieţii naivi ce au crezut că ceapa-i brânză. Ce mai puteau face după ce nu le-a mai rămas nimic, decât să umple lumea de forţă de muncă românească, această veritabilă valoare naţională, care acum lipseşte tot mai mult şi mai dramatic. Apoi a venit ispita creditelor în franci elveţieni, mai iscusită decât toate de până atunci. Şi bieţii oameni s-au repezit să împrumute cu dobânzi mici, care pentru un amărât de apartament pentru copii ca să nu plece din ţară, care pentru vreo operaţie salutară accesibilă doar la „privat” ş.a. Apoi a venit uraganul! Datoriile oamenilor au crescut deodată ameţitor până la nivele imposibil de stăpânit cu oricâte strădanii! Şi nu numai atât, au început să treacă apartamentele şi bunurile debitorilor către anumite bănci, după nişte metode suspect de bine puse la punct. Am cunoscut de aproape asemenea cazuri. De pildă, o familie de oameni de cultură şi caracter nobil care au făcut un împrumut ca să ajute pe altcineva intrat la o nevoie s-au trezit deodată că au rămas în restanţă cu o rată pe care, dorind s-o plătească în lei, li s-au cerut franci, iar când au reuşit să-i găsească, relativ repede, li s-a refuzat plata fiind anunţaţi că s-a pus în mişcare urmărirea lor. A urmat zbucium, justificări, demonstrarea corectitudinii şi bunei credinţe, apelarea la un avocat crezut de încredere dar repede dezamagitor, fapte care toate n-au putut opri avalanşa operaţiunii ce înainta imperturbabil ca un plan Barbarossa bine pus la punct: scoaterea apartamentului la mezat în mod repetat până la scăderea valorii şi achiziţionarea lui la preţ derizoriu de către persoane din anturaj ş.a. A urmat anunţarea fostului proprietar că mai datorează atâta şi atâta, până la acoperirea datorei care creştea estimp netulburat. Ba, culmea culmii, vine şi înştiinţarea că tot ei datorează şi taxa – considerabilă – pentru operaţiunea imobiliară! Ei, şi dacă există o bogată memorie culturală, mai sare din ea un element de comparaţie şi de astă dată! Acea impunere cinică a autorităţilor chineze de odinioară ca familia unui executat să plătească preţul glontelui!
Ce puteau să facă bieţii intelectuali de elită, dar total dezarmaţi în faţa rapacităţii executanţilor civilizaţi de azi? La cine să alerge, cui să ceară ajutor, salvare, dreptate, cărui stat, cel care, pasămite e obligat să-şi apere cetăţenii care de aceea plătesc taxe şi impozite, aşa precum se petrece în alte ţări, despre care mai povestesc şi eu din când în când, că poate s-o pricepe ceva. Doamna familiei, fiinţă aleasă, creatoare de mare fineţe şi rară nobleţe, s-a străduit să treacă peste această încercare impunându-şi filozofia de-a preţui mai mult valorile spirituale, decât cele materiale. Doar că face această meditaţie transcedentală în timp ce suportă supliciul dializelor.
Dar alţi oameni mai puţin înzestraţi cu puterea evadării în (strato)sferele filozofice, au căzut pradă disperării, luându-şi lumea în cap şi nu puţini au plecat din această lume în care n-a fost nimeni care să le sară în ajutor ca să-şi găsească dreptatea.
Bun, aici să zicem că vinovaţi sunt alienii, cei ce vin din alte ţări cu scopul declarat de-a profita căci ăsta este mobilul lor, aşa precum lupii nu pot fi rugaţi să fie miloşi căci cruzimea e natura lor de fiare sălbatice. Dar ai noştri, concetăţenii, cei aleşi şi mandataţi
prin funcţiile lor publice să apere cetăţeanul român pe care s-ar cuveni să-l motiveze să nu mai plece aiurea dacă nu vrem să rămâneam doar cu bătrânii şi bruneţii minoritari? Ei ce fac, unde sunt, ce legi au dat, ce măsuri iau când oamenii se sinucid pe capete de disperare? Păi ce să facă, iaca, s-a văzut dăunezi când parlamentul trebuia să voteze pentru legea conversiei creditelor în franci, adică tăierea cozii balaurului dobânzilor ucigaşe. La această întrunire aşteptată cu sufletul la gură şi cu însutite rugăciuni la Preacurata au venit din depărtările ţării zeci de oameni plini de speranţa salvării! Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Vreo rezolvare salvatoare, fie ea măcar şi în vreun scop electoral atât de trebuitor în viitorul apropiat? Nuuu! Totul a rămas baltă (scuzaţi, don deputat!) din motive de ordin politic, izvorând din acea veşnică hârjoană dintre partide care nu încetează a fi mobilul primordial al clasei noastre politice, în locul interesului fundamental şi unic care trebuie să justifice existenţa parlamentului, guvernului, preşedintelui, oricărei funcţii publice bine plătite şi înzestrate cu fel de fel de privilegii: slujirea cetăţenilor ţării şi a interesului naţional. Nu-i loc în acest dreptunghi pentru toate câte se cuvin spuse şi câte ar spune Eminescu de-ar trăi! Dar mai adaug doar ceva: la un muzeu al civilizaţiei autohtone din Câmpulungul Bucovinei, stă pe un perete un vechi document înrămat: un „Certificat de Moralitate” acordat odinioară de sfatul batrânilor (un fel de „societate civilă”!) cuiva care dorea să devină primar sau orice alt fel de dregător. Oare în locul atâtor diplome false de azi, nu s-ar putea revigora un astfel de document?
