Rezultatele unei cercetări sociologice, date publicităţii acum două zile, ilustrează un tablou care ar trebui să bage în sperieţi pe liderii responsabili ai oricărei naţiuni. Cvasi-totalitatea românilor (96%) au ca unic mijloc de culturalizare… televizorul. Mai comentăm ce fel de „culturalizare” fac televiziunile de limbă română sau cele străine care beneficiază de subtitrare? Inutil, asta ştim deja cu toţii. Sub pretextul că le înfierează şi cu scuza măsluită de interese pecuniare că „asta cere lumea, iar publicitarii vor audienţă”, canalele media promovează cam tot ce face rasa umană pentru a-şi apropia propria extincţie: goană patologică pentru putere, ură viscerală faţă de valori, violenţă, sex murdar, excese şi anomalii de toate felurile imaginabile şi, mai ales, pe cele de neimaginat măcar.
Tendinţele, potrivit autorilor studiului, se menţin neschimbate în ultimii zece ani. Deşi ne tot lăudăm că suntem ţara cu cea mai mare viteză de internet din Europa, doar jumătate dintre cetăţeni au o conexiune plătită la domiciliu. Deşi toate guvernele ultimilor zece ani s-au lăudat în gura mare cu creşterea PIB-ului, a salariilor, pensiilor şi a altor categorii de venituri, adică, în cele din urmă, cu creşterea nivelului de trai, rata de piratare a filmelor şi muzicii se menţine în cote apropiate de 50%. În schimb, ne mirăm că avem artişti şi scriitori săraci, ba le mai şi reproşăm că fac tot felul de compromisuri jenante pentru a-şi suplimenta veniturile.
Mersul la cinema (unde? jumătate dintre localităţile ţării nu au cinematograf), mersul la teatru (17%), muzee şi expoziţii de artă, operă sau filarmonică (sub 10%) pălesc ridicol în faţa mersului la sărbătorile locale şi spectacolele de divertisment (37%), prin care primăriile şi multinaţionalele se autopromovează. Explicaţia este iarăşi simplă, acestea din urmă sunt nu numai gratuite, ci şi completate, cel mai adesea, cu tot felul de premii, adică “se dă” ceva. Patru din cinci români nu au citit vreo carte în cursul ultimului an, iar opt din zece nu au putut să numească măcar un artist roman contemporan. La rândul său, deşi percepţia asupra artelor vizuale este şi acum una de tip clasic, în România se manifestă un interes extrem de scăzut pentru achiziţionarea de obiecte sau albume de artă şi un interes şi mai scăzut scăzut faţă de estetica spaţiului domestic şi public. Chiar atât de „nesimţiţi faţă de cultul frumosului” să fim? Nu cred!
Acum două zile a plecat dintre noi Ioan Gyuri Pascu. Pentru generaţia mea el a fost ceea ce au fost Amza Pellea sau Toma Caragiu pentru generaţia părinţilor mei, un reper, o ancoră sigură în adevăr şi în partea luminoasă a vieţii în mijlocul acelei lumi maculate de valurile de murdărie pe care tranziţia le-a scos din măruntaiele societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Alături de câţiva poeţi, de câţiva – puţini, mult prea puţini – muzicieni, regizori şi artişti plastici, Gyuri Pascu, cel mai egal între cei 15 egali de poveste care au fost „Divertis”, s-a situat pe sine şi ne-a purtat şi pe noi pe partea de drum pe care mergi cu speranţă, ştiind sigur că nu este totul pierdut, indiferent de câtă mizerie este în jurul tău. Prin extensie, eu şi ai ai mei suntem un fel de „Generaţia Divertis” şi acest reper ne va rămâne probabil ultima scuză faţă de toate celelalte greşeli pe care le-am făcut.
În ultimii 15 ani, după bălăcăreala din anii de tranziţie, lumea nu mai consumă artă, nu sunt încasări, pe cale de consecinţă actul artistic este din ce în ce mai sărăcăcios iar artiştii coboară ştacheta oricât de jos pentru a supravieţui. Ca rezultantă, consumul a scăzut şi mai mult. Fără o intervenţie în forţă a statului, singurul care dispune de instituţiile şi instrumentele necesare, care să spargă cercul vicios descris mai sus în sensul de a subvenţiona cultura, noile generaţii se vor trezi destul de repede fără niciun fel de repere culturale. Iar fără acestea nicio naţie nu există.
Virgil COSMA
jurnalist
