Botoşaniul, oraşul de provincie depărtat, avea chiar şi imediat după Marea Unire ziarişti care criticau centralismul excesiv al Bucureştiului şi cereau ridicarea Moldovei.
Dr. Lucia OLARU NENATI
Apariţia acestei prime reviste botoşănene din preajma Marii Uniri a fost imediat semnalată în mediile culturale şi de presă, precum cel ieşean. Revelatoare sunt, în acest sens, notaţiile lui G. Topârceanu din “Însemnări literare” prin care salută şi apreciază încurajator apariţia revistei “redactată cu toată îngrijirea posibilă” prin efortul tinerilor redactori, atrăgând însă atenţia, cu implicită compasiune, că trebuie “să ţinem seama de condiţiile nu tocmai favorabile în care poate să apară o revistă literară într-un oraş de provincie depărtat” (circumstanţă care trebuie avută în vedere în judecarea a tot ce ţine de activitatea acestei publicaţii botoşănene, demnă de a fi dată ca exemplu, căci: “poate fiecare judeţ sau oraş mai răsărit îşi va avea revista lui”. A fost apreciată de către comentatori (în “Convorbiri literare”) şi poziţia curajoasă a revistei de a critica centralismul excesiv, de pildă, prin poziţia aceluiaşi Emil Diaconescu care, în articolul “Pentru ridicarea Moldovei”, afirmă tranşant că: “Oraşul Bucureşti înseamnă tot una cu România, celelalte oraşe ale ţării fiind lăsate în completă părăsire, pradă celor mai nenorocite plăgi sociale”. În continuare el regretă decăderea Iaşiului, principal centru al Moldovei, şi susţine ridicarea lui în concertul naţional, precum şi a celorlalte oraşe din Moldova, citând, desigur, Botoşanii pentru care cere construirea unei căi ferate care să-l lege de Cernăuţi (nota bene!) şi de Iaşi. El subliniază că “de la unii intelectuali ai oraşului nostru pornesc în elanuri de entuziasm cele mai trainice planuri de viitor” care însă se spulberă fără urmări, căci nu e de folos doar entuziasmul, ci şi stăruirea pe toate căile pentru înfăptuirea acestor planuri pentru “binele obştesc”, pentru care trebuie solidarizarea tuturor, minţi luminate, muncă şi jertfă, drept care coloanele revistei sunt deschise celor ce le susţin”. Iată deci că nimic nu-i nou sub soare, ci şi atunci, după Marea Unire, voci îndrăzneţe cereau, ca şi acum, după un secol, drepturi egale pentru Moldova în concertul naţional, fără însă a înceta să susţină Marea Unire din toate puterile. Această concepţie şi atitudine este învederată şi prin articolul semnat de acelaşi autor, “Păstrătorii fiinţei noastre etnice” în care, printr-un documentat excurs istoric, se demonstrează că nu “pătura suprapusă” (vezi termenul eminescian!) are merite în păstrarea fiinţei etnice, ci “România Mare cu drepturi ca şi datorii egale pentru toţi fii ei”.
Programul anunţat la debutul “Junimii…” a fost în mare măsură pus în aplicare în paginile sale, desigur, cu inerentele diferenţe de nivel calitativ de la un număr la altul, ea reuşind în puţinul timp de la apariţie să atragă un număr apreciabil de colaboratori şi să publice destule texte interesante şi din punct de vedere estetic, nu numai binevenite din punct de vedere cultural şi social. Printre colaboratorii “Junimii…” se numără Tiberiu Crudu, George Voevidca, Ion Ojog, Dimitrie Iov, Artur Enăşescu, Ion Sân Giorgiu, Artur Gorovei, Dumitru Furtună, Mihail Dragomirescu, Sextil Puşcariu, Ion Simionescu, N.N. Răutu şi, nu în ultimul rând, Alexandru Macedonski, ale cărui relaţii cu revista merită o tratare specială. Fără îndoială că atragerea acestora şi a altor colaboratori constituie un merit al tânărului colectiv redacţional, al personalităţilor sale cele mai dinamice, care au ştiut să şi-i apropie prin elegantă persuasiune şi prin seriozitatea publicaţiei, dovedită curând după ieşirea în lume.
Artur Enăşescu, boemul genial şi nefericit
Un alt nume cunoscut ce semnează texte remarcabile în paginele “Junimii…” este acela al boemului Artur Enăşescu, despre care Constantin Ciopraga scrie că era “vagabondul taciturn cu floare roşie la butonieră, o apariţie tragică în care biografia se suprapune persistent peste operă, iar printr-o stranie analogie, poetul ţărmului elenic repetă, între Botoşani şi Bucureşti, drama lui Eminescu”. Născut în 1889 la Botoşani, absolvent şi el al Liceului Laurian, şcolit şi la Paris, va simţi foarte devreme elanul patriotic şi va urma o şcoala pregătitoare de ofiţeri de rezervă. Deşi total neadaptat spiritului de disciplină cerut de cariera militară, drept care părăsea frontul şi rătăcea cu arma în mână prin fâneţuri şi îşi umplea cartuşiera cu manuscrise, el a trăit intens sentimentul eroismului şi elanul unionist, luptând pe front, dar şi exprimându-l în scrisul său din acea epocă: „În momentele cele mai critice ale istoriei noastre, atunci când naţiunea se găsea pe povârnişul marilor nenorociri şi nori negri înfăşurau ca un zăbranic cerul patriei noastre,…întotdeauna un geniu ocrotitor al neamului, fluturându-şi aripa deasupra noastră, ne-a întins ca prin farmec o mână salvatoare, purtându-ne spre liman de mântuire” (“România Mare”). Prin asemenea articole patriotice şi unioniste el îşi merită locul în panoplia “oamenilor energiilor luminate” care au susţinut sau realizat Marea Unire. Din păcate, ţara unită nu-i va fi de ajutor în declinul grav al destinului său, deşi oameni ca Perpessicius, N. Iorga sau Tudor Vianu l-au apreciat şi sprijinit.
Autorul mult cântatelor romanţe “Balade a crucii de mesteacăn”, “E Riţa fecioara”, publică în “Junimea” botoşăneană, printre altele, un “Sonet”, oarecum iconoclast, în care, evocă ”martirii ce cădeau subt lăncile barbare”, precum şi poemul intitulat “Floarea morţii” în care poetul cu “fraza impecabilă” (apud C.C.) desenează conturul unei flori metaforice cu “potirul ca purpura roşu” de o fascinaţie malefică a cărei înflorire produce o reacţie violentă în întreaga fire.
O apetenţă critică deosebită, o uimitoare intuiţie şi deschidere benefică faţă de nou şi valoros o manifestă, în chip firesc, poetul Artur Enăşescu, aici în calitate de comentator literar de întâmpinare a cărţilor nou apărute “Pietre pentru templul meu” şi “Poemele luminii” de Lucian Blaga. Într-o rubrică intitulată “Cronică literară”, sub titlul “Lucian Blaga. Un poet nou”, Artur Enăşescu anunţă apariţia la Sibiu a celor două cărţi, una de cugetări şi una de poezie, cărora le receptează decis şi entuziast noutatea deosebită şi valoarea superioară: “Din ambele volume, tânărul cugetător ardelean apare ca o individualitate puternică, originală şi bine fixată. Nu ştiu ce să admir mai mult în aceste volume, îndrăzneala şi limpezimea gândului, elevaţiunea temelor exploatate sau scânteietoarele expresiuni estetice în care-şi îmbracă ideile?” Dovedind o empatie salutară, explicabilă, desigur, la un poet, el însuşi de talent, Enăşescu îşi argumentează în continuare entuziasmul fără rezerve: “Concis, sigur de sine şi plin de acel entuziasm arzător care este caracteristica artiştilor de elită, Lucian Blaga aruncă în jurul său cu figura luminată a unui tânăr zeu, cugetările sale poetice, ca un mănunchi scânteietor de raze”. Dovedind cunoaştere şi preocupare pentru arealul poetic naţional, poetul-critic de la Botoşani trece la situarea lui Blaga în contextul literar general pe un loc de frunte: “Poetul Blaga, prin accentele sale puternice de intelectualitate, umple un gol simţitor în literatura românească, în care formalizmul estetic înlocuieşte orice elan înălţător de gândire. Cugetările lui Lucian Blaga sunt un semn al vremii (s.n), anunţând zările unor orizonturi de artă mai complexe şi mai pline de personalitate. După Coşbuc, Iosif, Goga, tot din Ardeal ne vine solul unei literaturi noi şi viguroase. Ca poet, Blaga întrebuinţează versuri libere. Nici un motiv banal. Nici o imagine vagă sau veche. Totul este nou, puternic şi expresiv în aceste sclipiri de poezie intelectualizată.” Spre a demonstra adevărul celor afirmate, sunt citate multe dintre cugetările primului volum.
Despre volumul de poezie al lui Blaga, Enăşescu observă că poemele cuprinse în el, “după structura lor exterioară par să se îndepărteze de ceia ce numim în termeni obişnuiţi poezie”. Dar ceea ce frapează sunt ”cugetări adânci şi îndrăzneţe, învăluite în imagini sclipitoare, totdeauna noi”, astfel că “avem de-a face mai mult cu un gen de proză în care fondul de cugetare capătă o puternică coloratură poetică prin suprapunerea unor imagini intelectuale de ordin superior. Este poezia unor regiuni sufleteşti înalte şi misterioase, care se degajă din opera lui Lucian Blaga”. Citând din belşug din poemele blagiene spre a-şi susţine entuziasmul, poetul-critic botoşănean scrie astfel, în 1919, în revista unui “oraş de provincie depărtat”, în acest articol, una dintre primele cronici apărute despre debutul lui Blaga, consideraţii care nu-şi vor pierde valabilitatea nici mai târziu, când opera lui Blaga va fi un bun de patrimoniu literar naţional unanim acceptat. ”Poezia sa, deşi plină de avânt, îţi dă o impresie de răceală deoarece este produsul unui simţământ intelectualizat peste măsură, care nu părăseşte niciodată culmile. Poetul Blaga, zic poet, căci este un poet superior prin expresia artistică pe care o dă gândurilor sale, crede în puterile misterioase şi profunde ale sufletului omenesc, căutând să împrăştie câte o fulgerătoare sclipire în lumea lor de taină. Mistic în înţelesul cel mai larg şi mai profund al cuvântului, opera sa este pătrunsă de acel individualism ideologic care palpită în scrierile filozofului german Fichte; poemele sale sunt pline de un optimism covârşitor, respiră o sete nemărginită de viaţă, ţintind către o falnică afirmare a eului. Ele sunt, am putea spune, imnuri aduse individualităţii omeneşti, singura reală şi triumfătoare”. Aceste rânduri semnate de Artur Enăşescu la Botoşani nu sunt cu nimic mai prejos, de pildă, decât cele semnate cu iniţialele A.C.Z apărute ulterior în “Convorbiri literare”, prin care i se recunoaşte lui Blaga meritul de-a “aduce rezonanţe şi privelişti noi în lumea poeziei noastre lirice”.
