Foarte mulţi botoşăneni au contribuit cu toată forţa la crearea stării de spirit propice realizării Marii Uniri şi a consolidării acesteia prin cultură.
Dr. Lucia OLARU NENATI
Cu mulţi ani în urmă, căutând în arhive şi biblioteci informaţii şi desluşiri trebuitoare pentru misiunea ce-mi revenise atunci, aceea de-a aduce casa memorială de la Ipoteşti la un stadiu adecvat actualităţii, consonant modului în care lumea civilizată îşi exprima preţuirea faţă de marii creatori ai naţiunilor, pe lângă multe asemenea elemente de preţ, am întâlnit ritmic articole, texte literare, informaţii de şi despre autori botoşăneni de altădată ce emanau o anume energie spirituală caracterizată prin sinceritate, valoare şi originalitate şi, mai mult decât toate, păreau a se adresa lectorului cu o oralitate stringentă şi uimitor de actuală. Aşa se face că m-au atras, m-au interesat şi mi-au creat sentimentul că merită şi trebuie să-i cunosc mai bine şi să-i scot din întunericul arhivelor şi al ignorării prezentului. A durat mult să le iau urma, să găsesc cărţile lor şi revistele în care au scris, să le aflu vieţile şi faptele căci, fiind dintre cei neagreaţi de „iepoca” ce ne despărţea, nu le-a fost conservată memoria. Dar nici ei nu au făcut mai nimic ca să dobândească notorietatea la care ar fi avut tot dreptul, după cum aveam să aflu ulterior, căci toată energia şi calităţile lor excepţionale, aproape ireal de perfecte, impecabile din toate punctele de vedere, au fost folosite din plin doar pentru interesul colectiv, pentru ridicarea nivelului acestor locuri – depărtate de centru – unde locuiau – conform modelului „localismului creator” şi, mai ales, pentru crearea stării de spirit – état d’âme – cum se spune mai expresiv în limba lui Voltaire, propice realizării Marii Uniri şi apoi şi mai eficient, a consolidării acesteia prin cultură.
Ei ar fi putut să obţină notorietatea dacă şi-ar fi propus acest deziderat căci aveau toate calităţile necesare, după cum sper să vă conving prin rândurile ce vor urma. Aveau un nivel de cultură invidiabil, talent strălucitor, logos şi exprimare fluentă, retorică ciceroniană, cuceritoare în orice împrejurare, hărnicie, onestitate, inventivitate şi persuasiune şi încă multe altele, dar toate subsumate tiranic unui simţ al datoriei ieşit din comun. Au reuşit să educe generaţii întregii de elevi impecabil pregătiţi, să anime avântul ostaşilor pe frontul războiului pentru întregire, unde au fost comandanţi decoraţi apoi cu meritate medalii, au cules şi valorificat folclor românesc, au editat reviste prestigioase şi apreciate, având colaboratori de primă mărime. Au scris cărţi valoroase şi utile, unele chiar premiate de Academie, au cercetat şi promovat universul literar eminescian, dar – surprinzător în oraşul Poetului-Luceafăr – şi al lui Macedonski şi încă foarte multe altele.
Dar, mai ales, au acţionat fără răgaz pentru sincronizarea culturală a teritoriilor nou alipite ţării, convinşi ferm că „ceea ce a câştigat războiul trebuie să apere cultura”, în acest moment în care „neamul nostru atinge acum un pisc culminant al evoluţiei sale, acela de a-şi fi cucerit pentru statul său un hotar care-i îmbracă aproape toată întinderea fiinţei lui etnice”. Asta pentru că „după creşterea în întindere trebuie să urmeze neapărat şi creşterea în adâncime”, iar „după făurirea hotarului fizic, un neam trebuie să-şi făurească şi hotarul său sufletesc, iar cultura este singura cale pentru a consolida aceste noi graniţe”. Apoteoza acestor idei poate fi aceasta: „Pentru ca munca unei colectivităţi să devină cultură trebuie ca din înalturi să cadă asupra ei ploaia de raze a unui ideal.” Sau, mai concis: „formula aducătoare de glorie în război este măsura de conştiinţă organizată în cultură”.
Aceste cuvinte au darul de-a descrie cel mai plastic şi adevărat tipologia exemplară a acelor oameni, cât şi natura activităţii lor din care idealismul dublat de cultură, conştiinţă şi vrednicie a fost melanjul cel mai potrivit marelui ţel al sprijinirii şi consolidării Marii Uniri.
Dar să derulăm treptat această cronică a vremii care ne-a dăruit şi a consolidat momentul astral al naţiunii noastre.
*
I.V.Adrian, militant unionist
Până la Marea Unire au apărut la Botoşani numeroase publicaţii, inventariate conştiincios de către istoricii locului (Ileana Turuşancu, Ştefan Cervatiuc, Ion Maximiuc, Ionel Bejenaru), dintre care am considerat că e semnificativă relevarea revistei “Steluţa”, despre care cercetătorii istoriei Botoşanilor, precum şi cei ai arealului literar general al epocii sunt de acord că aceasta a fost prima revistă apărută la Botoşani ce avea printre obiectivele ei şi acela literar. Editorul ei a fost I.V.Adrian, militant unionist, personaj remarcabil al vremii, care s-a implicat într-o multitudine de activităţi. Ca proprietar al primei tipografii din Botoşani, el este cel ce editează în 1866 şi un ziar bisăptămânal, numit “Tearra de Susu”. Printre multele sale ocupaţii s-au numărat cele de: profesor, revizor şcolar, director al liceului, poliţist al oraşului, candidat şi apoi deputat la cameră, director al Camerei de comerţ, publicist, autor al unui abecedar ilustrat pentru copii şi, nu în ultimul rând, autor de încercări literare. A fost, de asemeni, eroul unui complot al unor “cetăţeni îngrijoraţi” de şansele lui, realizate, în alegeri, care i-au trimis o reclamaţie la ministrul, de neagră amintire, Cristian Tell şi care, în urma acestei uneltiri – de care, se pare, că n-a fost străin – l-a suspendat din funcţie. Colegii lui de catedră de la liceu şi-au dat şi ei demisia in corpore în semn de protest şi… au rămas demisionaţi până la schimbarea echipei ministeriale. Ion Veniamin Adrian a fost aşadar, un adevărat condotier al Botoşanilor, frumos ca un Byron moldav, adorat de societatea feminină, plin de umor, animator cultural al vieţii botoşănene, întreprinzător şi înzestrat cu talent care merită, cred, şi el atributul conţinut în titlul acestui text. Din păcate, el a murit într-un mod absurd, în floarea tinereţii, într-o excursie, în gară la Paşcani.
Se cuvin menţionate aici şi anumite conexiuni dintre acest personaj deosebit al Botoşanilor de odinioară şi Mihai Eminescu. În primul rând, I. V. Adrian a fost secretar al comisiei botoşănene care a decis angajarea tânărului Eminescu în postul de copist la cancelaria Consiliului Judeţean Botoşani, la 7 noiembrie 1864, ca urmare a cererii sale din 5 octombrie (Înregistrată la nr.11657/1864)[1], după care acesta va fi avansat de către Consiliul Permanent ca “secretar al cancelariei”. De fapt, termenul este actualizat căci în actul de comunicare numele funcţiei pe care este angajat Eminescu este de “scriitoru”(!!). Iată textul scrisorii pe care i-o adresează solicitantului Mihailu Eminovici, I.V.Adrian, în calitate de secretar al Consiliului Judeţean Botoşani: “Domnul meu! Consiliul în şedinţa de astă-zi cu unanimitate v-a alesu şi numitu în funcţiunea de scriitoru allu Cancelariei sale cu onorariu de două sute cinci zeci No 250 lei pe lună. Despre care subsemnatul vestidu-vă cu onoru vă invită ca să veniţi la locul şedinţeloru spre a desăvârşi cuvenitul jurământu şi a păşi în mencionata mai sus funcţiune, eară primirea onorariului Domniei-voastre se va considera de la data păşirei în funcţiune. Binevoiţi, domnu meu, a primi assigurarea consideraţiunei mele. Preşedinte Jamandi, Secretaru Consiliului: I.V. Adrian. Botoşanii, 864 Novembrie 7 zile.”
Mai târziu, când Eminescu a devenit cronicar al publicaţiei ieşene „Curierul de Iaşi“, se opreşte asupra producţiei literare a botoşănenilor vremii sale printre care şi Adrian. Ceea ce este deosebit de important pentru istoria literară şi mai ales pentru eminescologie, fapt observat de către acad. D. Vatamaniuc, este că aceste aprecieri critice asupra producţiei literare a botoşănenilor îi prilejuiesc lui Eminescu formularea unor prime consideraţii teoretice şi evaluative cu privirea la arta literară.
(Va urma)
[1] Apud Augustin. Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed.Academiei R.P.R, 1962, pag. 187.
