Un material al BBC relatează despre un obicei pierdut al omenirii – „somnul bifazic”.
Era în jurul orei 23:00 pe 13 aprilie 1699, într-un sat mic din nordul Angliei. Jane Rowth, în vârstă de nouă ani, și-a deschis ochii și s-a uitat prin umbrele serii. Ea și mama ei tocmai se treziseră.
Doamna Rowth s-a ridicat și s-a dus la focul modest din casă, unde a început să fumeze. Doi bărbați au apărut lângă fereastră, au strigat-o și i-au cerut să meargă cu ei. A mers cu ei liber – dar mai întâi a șoptit fiicei ei să „rămână în pat și să aștepte până se întoarce”.
Mama lui Jane nu și-a putut ține promisiunea – nu s-a mai întors acasă, a fost ucisă brutal, iar trupul ei a fost descoperit în zilele următoare. Crima nu a fost niciodată rezolvată.
Aproape 300 de ani mai târziu, la începutul anilor ’90, istoricul Roger Ekirch a găsit mărturia fetei de la tribunal la Arhivele Naționale ale Regatului Unit. Și ceva i s-a părut ciudat.
Ekirch cerceta o carte despre istoria nopții, iar în acel moment urmărea înregistrări care acopereau perioada dintre Evul Mediu timpuriu și Revoluția Industrială. Nu avea date destule pentru capitolul despre somn. Până când a găsit depozițiile judiciare. „Sunt o sursă minunată”, spune Ekirch, profesor la Virginia Tech, SUA. „Comentează activități care adesea nu sunt legate de crimă în sine.”
Un ecou al unui detaliu deosebit de atrăgător al vieții din secolul al 17-lea, i-a atras atenția – „primul somn”. În mărturia sa, Jane descrie cum chiar înainte ca bărbații să ajungă la casa lor, ea și mama ei s-au trezit din primul lor somn al serii. „A făcut referire la asta ca și cum ar fi fost complet normal”, spune Ekirch.
O omniprezență
În lunile următoare, Ekirch a căutat în arhive și a găsit multe referințe la acest fenomen misterios al somnului dublu sau „somnului bifazic”, cum l-a numit ulterior.
Când și-a extins căutarea pentru a include baze de date online cu alte înregistrări scrise, a devenit rapid clar că fenomenul era mai răspândit și normalizat decât și-a imaginat vreodată.
Primul somn este menționat în una dintre cele mai faimoase lucrări de literatură medievală, Poveștile din Canterbury de Geoffrey Chaucer (scrise între 1387 și 1400). Sunt incluse și în Beware the Cat (1561) a poetului William Baldwin – o carte satirică considerată de unii a fi primul roman scris vreodată.
Dar asta era doar începutul. Ekirch a găsit referințe la sistemul de somn dublu în orice formă posibilă, cu sutele, în scrisori, jurnale, manuale medicale, scrieri filozofice, articole de ziar și piese de teatru.
Somnul bifazic era practicat pe scară largă în întreaga lume preindustrială. În Franța, somnul inițial era numit „premier somme”; în Italia, era „primo sonno”. De fapt, Ekirch a găsit dovezi ale acestei obiceiuri în locuri îndepărtate ca Africa, Asia de Sud și de Sud-Est, Australia, America de Sud și Orientul Mijlociu.
Și departe de a fi o ciudățenie a Evului Mediu, Ekirch a început să bănuiască că acest obicei a fost modul dominant de somn al oamenilor timp de milenii.
Prima mențiune pe care Ekirch a găsit-o datează din secolul al VIII-lea î.Hr., din „Odiseea”, în timp ce ultimele urme ale existenței sale datează din primele decenii ale secolului al XX-lea. Cum funcționa? De ce oamenii o practicau? Și cum ar putea ceva ce era odată atât de normal să fi fost uitat complet?
În secolul al XVII-lea, o noapte de somn ar fi arătat cam așa. De undeva de la 21:00 la 23:00, cei suficient de norocoși să-și permită un astfel de lux începeau să se așeze pe saltele umplute cu paie sau cârpe – în mod alternativ putea conține pene, dacă erau bogați – gata să doarmă câteva ore. La baza scării sociale, oamenii trebuiau să se mulțumească cu fân sau, mai rău, pe podeaua goală. La acea vreme, majoritatea oamenilor dormeau în comun și se găseau adesea întinși printre o selecție de căpușe, pureci, păduchi, membrii ai familiei, prieteni, servitori sau necunoscuți în trecere.
Pentru a minimiza disconfortul, somnul implica o serie de convenții sociale stricte, cum ar fi evitarea contactului fizic sau prea multă agitație, și existau poziții de somn desemnate. De exemplu, fetele se întindeau pe partea patului cea mai aproape de perete, urmată de mamă și tată, apoi băieți – din nou aranjați după vârstă – apoi membrii non-familiali.
Câteva ore mai târziu, oamenii începeau să se trezească din această toropeală inițială. Starea de veghe de noapte dura de obicei de la ora 23:00 până la aproximativ 01:00. Nu era, în general, cauzată de zgomote sau alte deranjamente în timpul nopții, trezirea se întâmpla în mod natural, la fel cum se întâmplă dimineața.
Perioada de trezire care a urmat era cunoscută sub numele de „veghe” – și era o fereastră surprinzător de utilă în care se puteau face multe lucruri. Sub lumina slabă a lunii, a stelelor și a lămpilor cu ulei sau „luminile de seară” – o felie de ceară pe care o foloseau familiile obișnuite, făcută din tulpini acoperite cu ceară de la trestii – oamenii se ocupau de sarcinile obișnuite.
Pentru țărani, trezirea însemna revenirea la munca mai serioasă, cei cu o dispoziție filozofică puteau folosi „veghea” ca moment de pace pentru a medita asupra vieții și a pondera noi idei. Dar, mai presus de toate, „veghea” a fost utilă pentru socializare – și pentru sex.
După cum explică Ekirch în cartea sa, „At Day’s Close: A History of Nighttime”, oamenii adesea rămâneau în pat și conversau. Pentru soții și soțiile care reușeau să navigheze prin logistica împărțirii unui pat cu alții, era, de asemenea, o pauză convenabilă pentru intimitate fizică.
După ce oamenii se trezeau pentru câteva ore, de obicei se întorceau la somn. Acest pas următor era considerat un somn „de dimineață” și putea dura până la răsăritul soarelui sau mai târziu.
O adaptare străveche
Potrivit lui Ekirch, referințe la sistemul de somn în două reprize apar pe parcursul perioadei clasice, sugerând că acesta era deja comun în acea perioadă. Acesta este menționat în lucrările unor personalități ilustre, precum biograful grec Plutarh (din secolul I), călătorul grec Pausanias (din secolul al II-lea), istoricul roman Livius și poetul roman Virgiliu.
Practica a fost adoptată de creștini, care au văzut imediat o oportunitate pentru recitarea psalmilor și a confesiunilor. În secolul al VI-lea, Sfântul Benedict a cerut ca toţi călugării să se trezească la miezul nopții pentru aceste activități, iar ideea s-a răspândit treptat în întreaga Europă.
Dar, timp de decenii, nu exista nimic concret care să dovedească acest lucru sau să lumineze de ce ar fi putut dispărea. Apoi, în 1995, Ekirch a dat peste un articol din New York Times despre un experiment de somn realizat cu câțiva ani înainte. Cercetarea a fost condusă de Thomas Wehr, un cercetător în domeniul somnului de la Institutul Național de Sănătate Mentală și a implicat 15 bărbați.
După o săptămână inițială de observare a modelelor lor de somn obișnuite, li s-a privat iluminarea artificială noaptea pentru a reduce orele lor de „lumină” – fie naturale, fie generate electric. Aceste ore au fost reduse de la cele obișnuite de 16, la doar 10. În restul timpului, au fost încarcerați într-un dormitor fără ferestre. Nu li s-a permis să asculte muzică sau să facă exerciții fizice și au fost îndemnați să se odihnească și să doarmă.
La începutul experimentului, bărbații aveau obiceiuri nocturne normale – dormeau într-un singur ciclu care dura de la sfârșitul serii până dimineața. Apoi, s-a întâmplat ceva incredibil.
După patru săptămâni de zile de 10 ore, modelele lor de somn fuseseră transformate – nu mai dormeau într-o singură perioadă, ci în două jumătăți de lungime aproximativ egală. Acestea erau întrerupte de o perioadă de trei ore în care erau treji. Măsurătorile melatoninei, hormonul secretat de creier în perioade de somn, au arătat că ritmurile lor circadiene s-au ajustat și ele, astfel că somnul lor s-a modificat la nivel biologic.
Wehr reinventase somnul bifazic. „A fost, alături de nunta mea și nașterea copiilor mei, probabil cel mai palpitant moment din viața mea”, spune Ekirch. Când i-a trimis un email lui Wehr pentru a-i explica extraordinara coincidență dintre propriile sale cercetări istorice și studiul științific, „cred că pot să vă spun că a fost la fel de entuziasmat ca și mine”.
Mai recent, alte cercetări au confirmat aceste descoperiri. În 2015, colaboratori din mai multe universități au recrutat voluntari locali din comunitatea izolată Manadena din nord-estul Madagascarului. Locația este un sat mare care se învecinează cu un parc național – și nu există infrastructură electrică, deci nopțile sunt aproape la fel de întunecate cum ar fi fost de milenii.
Participanții, care erau în mare parte fermieri, au fost rugați să poarte un „actimetru” – un dispozitiv de detectare a activității care poate fi utilizat pentru a urmări ciclurile de somn – timp de 10 zile, pentru a urmări modelele lor de somn.
„Ceea ce am descoperit a fost că [în cazul celor fără lumină artificială], exista o perioadă de activitate imediat după miezul nopții până în jurul orei 01:00-01:30 dimineața”, spune un cercetător, „iar apoi s-ar întoarce la somn și inactivitate până se trezeau la ora 06:00, de obicei coincizând cu răsăritul Soarelui.”
Așa se pare că somnul bifazic nu a dispărut în întregime – trăiește în buzunarele lumii de astăzi.
O nouă presiune socială
Aceste cercetări i-au oferit lui Ekirch explicația. La fel ca la alte schimbări recente în comportamentul nostru, cum ar fi trecerea la a depinde de ceas, cauza a fost Revoluția Industrială.
„Iluminatul artificial a devenit din ce în ce mai răspândit și mai puternic – mai întâi a fost gazul, care a fost introdus pentru prima dată în Londra”, spune Ekirch, „iar apoi, desigur, iluminatul electric, spre sfârșitul secolului. Și, pe lângă faptul că modificau ritmurile circadiene ale oamenilor, iluminatul artificial le permitea oamenilor să rămână treji mai târziu.”
Deși oamenii nu mai mergeau la culcare la ora 21:00, trebuiau totuși să se trezească la aceeași oră dimineața – astfel încât odihna lor era trunchiată. Ekirch crede că acest lucru a făcut somnul mai profund, pentru că a fost comprimat.
Pe lângă modificarea ritmurilor circadiene ale populației, iluminatul artificial a prelungit primul somn și a scurtat al doilea. „Am putut să urmăresc [acest lucru], aproape deceniu după deceniu, în documente, pe parcursul secolului al XIX-lea”, spune Ekirch.
Chiar dacă iluminatul artificial nu este total responsabil, până la sfârșitul secolului al XX-lea, diviziunea celor două somnuri dispăruse complet – Revoluția Industrială nu doar că ne-a schimbat tehnologia, ci și biologia.
O nouă anxietate
Unul dintre efectele secundare majore ale schimbării obiceiurilor de somn ale omenirii a fost o schimbare a atitudinilor. În primul rând, am început rapid să judecăm pe cei care dorm prea mult și ne-am dezvoltat o preocupare legată de trezitul devreme și productivitate.
„Dar pentru mine, aspectul cel mai gratifiant din toate acestea,” spune Ekirch, „se referă la cei care suferă de insomnie în mijlocul nopții.” El explică faptul că modelele noastre de somn sunt acum atât de alterate, încât orice trezire în mijlocul nopții poate determina panică. „Nu vreau să fac haz de asta – de fapt, eu însumi sufăr de tulburări de somn. Și iau medicamente pentru asta…”. Dar când oamenii învață că aceasta poate fi o situație normală de milenii, el a constatat că le scade anxietatea într-o anumită măsură.
Cu toate știrile aproape constante despre prevalența problemelor de somn, Ekirch a argumentat că, într-un fel, secolul al XXI-lea este o epocă de aur a somnului – un timp în care majoritatea dintre noi nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la faptul că vom fi omorâți în patul nostru, îngheța de frig sau scărpina, că putem dormi fără durere, fără amenințarea unui incendiu sau fără străini care se cuibăresc lângă noi.
Pe scurt, perioadele singulare de somn nu ar putea fi „naturale”. Și totuși, nici saltelele ergonomice sau igiena modernă nu sunt. „Nu există întoarcere pentru că condițiile s-au schimbat”, spune Ekirch.
Deci, am pierdut conversațiile confidențiale de la miezul nopții, visele psihedelice și revelațiile filosofice nocturne – dar cel puțin nu ne trezim acoperiți de pișcături roșii.
