Aglomerările urbane chinezești sunt complet diferite de cele europene
Shanghai
Se spune că ar fi cel mai mare oraș din lume. Acum, în cifre, are douăzeci și patru de milioane de locuitori, cam cât a avut țara noastră în epoca de vârf a comunismului, iar PIB-ul acestei colosale aglomerări a fost, anul trecut, de o dată și jumătate mai mare cât al nostru. E și un port imens, despre care chinezii vorbesc la superlativ. Mai e și cel mai mare șantier urban, adunând în urmă cu douăzeci de ani, când a început dezvoltarea sa accelerată, toate macaralele din Asia.
Media salariului este la fel ca în toată China urbană, adică ceva mai mult de șapte sute de dolari pe lună. Evident, diferențele dintre diferitele categorii de angajați sunt foarte mari. Și chiriile sunt însă pe măsură: jumătate din leafă se duce pe o cămăruță aflată în periferie, motiv pentru care chinezii au încă un serviciu, unii chiar și câte trei. A avea un copil în aceste condiții este o adevărată încercare pentru un cuplu. În acest fel, s-a reușit limitarea nașterilor, numai în orașe, desigur, pentru că la țară chinezii se înmulțesc frenetic, trimițând continuu un aflux de forță de muncă proaspătă. În plus, un copil înseamnă noi costuri, cum ar fi cele cu școlarizarea, dacă se dorește o școală mai bună, cu asistența sanitară, haine, manuale, cărți, cam ca la noi.
Între cincisprezece și douăzeci și cinci de procente din numărul total de angajați lucrează la stat. Evident, nimeni nu spune oficial numărul exact. Lipsa sindicatelor face ca această imensă forță de muncă să poată fi foarte ușor relocată, la lucrări de mare infrastructură sau la puzderiile de fabrici construite de occidentali. În ultimele decenii chinezii au fost încurajați masiv să adopte stilul de viață occidental. Pentru aceasta au produs de-a valma autoturisme, televizoare, telefoane, locuințe, filme, parcuri de distracții, haine și pantofi, devenind cel mai mare poluator de pe planetă. E greu să-i judeci, pentru că occidentul a făcut același lucru.
Desigur, ca în toată China, nimeni nu vorbește engleza, însă cei mai tineri se folosesc aplicație traducător pe telefonul mobil. Același aparat ține loc și de portofel, utilizat pe scară largă în magazine.
Căinii sunt pentru plimbare
Pe străzi trec și chinezi care plimbă câini în lesă, contrazicând una din legendele despre obiceiurile lor culinare, cum că respectivele animale sunt de fapt „șnițele cu blană”. Nicăieri în zonele turistice nu se oferă carne de câine la masă, poate și pentru cunoscuta aversiune a occidentalilor pentru a asemenea „delicatesă”. Mâncarea a devenit și ea cosmopolită, adusă de marile lanțuri de hoteluri și restaurante, așa că nu e neobișnuit ca pe meniu să găsim gulaș sau cârnați bavarezi. Totuși mâncarea chinezească predomină, iar aici trebuie menționat că nu seamănă decât vag cu ceea ce oferă restaurantele chinezești din Europa. Baza este, evident, orezul, din care se fabrică inclusiv tăiței. Nu toate stomacurile occidentale sunt obișnuite să digere așa ceva. Celebră este rața de Pekin, afumată în fum de santal, sau rața pregătită în stil specific chinezesc, adică tăiată în bucăți, cu gât și oase cu tot. Trebuie menționat că chinezii se manifestă foarte zgomotos atunci când mănâncă, scoțând zgomote peste tot, detaliu care este socotit un semn de apreciere a bucatelor.
Clădirile din Pudong, cartierul financiar al metropolei, dau un adevărat spectacol de lumini, noaptea, privite de pe vapoarele turistice, și ele pline de lumini și culori, ce colindă apele. Există și un fel de oraș vechi, mai bine spus turistic și comercial unde, printre altele, se poate asista la ceremonia ceaiului, scopul fiind, desigur, de a vinde acest produs la preț de patru ori mai mare decât la prăvăliile din stradă. Există mai multe parcuri, printre care și unul tradițional, cu pagode, lac cu crapi koi, alei și stânci. Aflat departe de ochii vigilenți ai conducătorilor din Beijing, aici superstițiile au influențat cu totul clădirile iar elementele feng shui se întâlnesc la tot pasul: bile imense, montate pe zgârie – nori, pentru alungarea spiritelor rele, praguri înalte la uși, pentru a ține afară aceleași spirite, orientarea clădirilor în mod corect, pentru a aduce norocul, statuia unei broaște, pentru prosperitate, iar lista poate continua la nesfârșit. Apoteoza o constituie însă a doua cea mai înaltă clădire din lume, Shanghai Tower, care seamănă izbitor cu un desfăcător de sticle de bere. Motivul pentru care au renunțat la cel puțin zece etaje din clădirea construită cu atâta cheltuială a fost să permită spiritelor rele ale unui munte îndepărtat să treacă și să se piardă în mare. În vreme ce chinezii iau foarte în serios aceste detalii, turiștii occidentali zâmbesc condescendent. Dar dacă ar fi să comparăm prosperitatea Shanghai-ului cu a multor orașe din occident, așa, rămâne totuși o nedumerire, așa, ca o părere.
Hong Kong
Aflat pe aproximativ același meridian ca Beijing, dar la țărmul mării Chinei de Sud, acest megalopolis are, la fel ca și Macao, statut special pentru încă vreo treizeci de ani. Așa s-a negociat cu englezii în urmă cu două decenii, când a fost restituit Chinei. Orașul are un parlament și alegeri libere. Protestele care răbufnesc din când în când, sunt ale tinerilor și adolescenților nesiguri de viitorul lor. Este un oraș al contrastelor. Blocurile de locuințe au aici cincizeci de etaje. Probabil că un locuitor de la etajele superioare petrece zilnic măcar o oră în lifturi. Prețul locuințelor este pe măsură: peste douăzeci de mii de dolari americani metru pătrat, în zone secundare! Salariile sunt mult mai mari decât în China, media ajungând la trei mii șapte sute de dolari, din care o bună parte se duce pe chirie.
Și aici are loc un spectacol de muzică și lumini care începe la ora opt seara și ține zece minute. Dar față de feeria colorată similară din Shanghai, pare o glumă. Contrastele apar la tot pasul. Maghernițe cu pereții coșcoviți și aparate de aer condiționat ruginite sunt înghesuite de zgârie nori din sticlă și oțel, care câștigă tot mai mult teren. Nu că n-ar fi loc. Însă localnicii țin morțiș ca aproape trei sferturi din suprafața micului lor teritoriu autonom să fie verde. Nu vă închipuiți brazi sau cedri, stăpână este vegetația subtropicală pitică. Dacă au de construit ceva, preferă să ia din Marcea Chinei de Sud, ridicând adevărate insule artificiale, pentru că pe uscat pământ pur și simplu nu se mai găsește sau e atât de scump încât efortul de a smulge un teren din ape, se merită. Așa au apărut mai multe insule artificiale, dintre care cea pe care și-au mutat aeroportul, de doisprezece kilometri pătrați, este cea mai mare, rezolvând și problema esențială a transportului aerian care se desfășura până la insulă pe un aeroport relativ mic și înghesuit, la care avioanele ajungeau trecând printre zgârie – nori.
Poate cel mai evident contrast între sărăcie lucie și bogăție extremă îl reprezintă portul turistic. Nave de plăcere suple, cu carene hidrodinamice, împart aceeași apă poluată cu deșeuri umane cu copăile din lemn ale pescarilor tradiționali, specie aflată pe cale de dispariție, deocamdată deveniți atracție turistică. Întărește contrastul restaurantul plutitor Jumbo din golful Elefanților, aflat în zona portului vaselor de plăcere, foarte spectaculos în față dar murdar și degradat în spate, în zona bucătăriei.
Principalul mijloc de transport în Hong – Kong este metroul, foarte bine organizat, dar nu la fel de curat precum cele din China continentală. O călătorie costă cam cinci lei, în echivalent, nesemnificativ la veniturile lor. De fapt globalizarea și concurența crâncenă a afectat profund și prețurile, diferențele dintre regiuni nemaifiind uriașe, în pofida salariilor diferite. Scumpe sunt autoturismele, de înțeles, dată fiind suprafața limitată a insulei. În fapt, la prețul de vânzare, unul obișnuit, se adaugă cel puțin încă pe atâta, sub forma unui soi de impozit local. Desigur, acest detaliu nu împiedică amatorii să cumpere în continuare automobile cu care să se târâie cu viteza melcului pe străzile extrem de aglomerate ale metropolei.
Pe insula Lantau se află un templu dedicat lui Buddha, străjuit de o imensă statuie a întemeietorului acestei religii. Înainte de templu se află un sat turistic, în realitate o străduță ordonată, cu magazine și restaurante de o parte și de alta, la care se poate ajunge fie pe jos, urcând munții ascunzi, acoperiți cu vegetație măruntă, fie cu telecabina; se pot alege și telecabine cu podeaua transparentă. De precizat și că accesul în telecabine se face numai după ce personalul le curăță cu atenție.
– George LAZĂR
