Pe vremuri, China era cunoscută la noi pentru radierele parfumate, ascuțitori, creioane, stilouri, conserve de șuncă, lenjerie de corp și țigări Golden Deer. China de azi nu mai are nimic de-a face cu așa ceva.
Un turist român obișnuit poate ajunge doar pe calea aerului, numai dacă a obținut viza de intrare în țară de la suspicioasele gazde, în urma amprentării, scanării retinale și prezentării la ghișeul deschis de ambasadă la București. Desigur, asta dacă nu dorește să traverseze Ucraina și Rusia cu celebrul Transsiberian, călătorie care durează ceva mai mult de o săptămână. Din București, ultimul zbor direct al Taromului către Beijing a avut loc în urmă cu mai bine de cincisprezece ani. În acest moment, călătorii sunt preluați de avioane de linie obișnuite și transportați în Dubai, Doha, Istanbul sau Paris, unde sunt adunați în cele două punți de pasageri ale enormelor balene zburătoare Airbus 380 și, după minim opt ore de zbor, sunt depuși pe aeroportul capitalei Republicii Populare China. La fel ca și țara, aeroportul este imens și bine organizat. Vizitatorii sunt din nou amprentați și primesc un bon cu care așteaptă la cozi lungi să dea ochii cu un ofițer de la poliția de frontieră. Paza este foarte strictă și militari în uniformă sunt peste tot.
Beijing
Primul contact cu capitala chineză are loc în momentul plecării de la aeroportul internațional Beijing și încadrării în traficul dens de pe autostrada cu multiple benzi ce duce către oraș. Autoturismele sunt aproape toate modele noi, predominând mărcile europene și coreene. Chinezii sunt șoferi agresivi, care respectă la limită regulile, încercând la risc să câștige câțiva metri. Traficul înaintează lent spre orașul cufundat în pâcla gri a poluării excesive, produse de frenetica activitate industrială, dar și de cele peste șase milioane de autovehicule, aflate deocamdată la standardul Euro 5, care ascunde aproape permanent soarele. O bună parte din boomul economic al Chinei se datorează industriei auto. Marii producători, Volkswagen, Mercedes, Chrysler, Hyundai, au primit aprobarea autorităților comuniste să-și vândă mașinile, cu condiția să deschidă fabrici în țară. Momeala – o piață cât un sfert de omenire – a fost pur și simplu prea mare ca să reziste cineva, așa că au venit și au construit, utilizând forță de muncă locală, fără sindicate, fără preavize, la costuri minime. În prezent, autoturismele chinezești, inspirate pe față din cele occidentale, concurează cu mult succes. Unii au început să-și închidă fabricile. Alții încă mai rezistă. Bicicletele, care erau odinioară modul tradițional de deplasare în Beijing, sunt puține, la fel ca și motocicletele sau scuterele. Nici nu este de mirare, benzina costă pe jumătate cât în Europa.
Surprinzătoare, pentru ochii unui european, sunt străzile și trotuarele impecabil de curate. Nu există chiștoace aruncate pe jos și nici pete de gumă de mestecat. Nici măcar frunze. Nimic! Explicația apare din loc în loc, când bărbați și femei, îmbrăcați în uniforme portocalii, cu fețele ascunse sub măști de hârtie și mâinile protejate de mănuși de cauciuc, mătură la nesfârșit, vânând până și cel mai mic fir de praf. Desigur, chiar și cu o asemenea desfășurare de forțe, păstrarea curățeniei unui oraș imens, de optsprezece milioane de locuitori, nu ar fi posibilă fără cooperarea întregii populații, crescută din grădiniță în cultul pentru curățenie. Felul în care arată și se îmbracă localnicii înlătură miturile chinezilor modești, mici de statură, înveșmântați în tunici gri, gen Mao. Noua generație, hrănită cu carne de pui crescut cu hormoni, are talie normală, europeană, și se îmbracă exact la fel care orice tânăr occidental. Tunica gri, omniprezentă în urmă cu doar douăzeci de ani, pare să fi dispărut cu desăvârșire.
Beijing este construit conform principiilor feng shui, cu străzi de la est la vest și de la nord la sud. Orașul este împărțit în nouă pătrate concentrice cu colțuri rotunjite. Cel din mijloc, evident, este centrul. Aici se găsește Palatul Marii Adunări Naționale, așa cum am avut și noi, Muzeul de Istorie al Chinei, Piața Tiananmen și Palatul Interzis. În piața, zice-se cea mai mare din lume, construită în urmă cu șase veacuri, a fost ridicat mult mai recent Monumentul Eroilor revoluției chineze din 1949, reprezentând un mâner de sabie, simbol al terminării conflictului. O clădire inedită, aflată în apropiere, atrage atenția. Este un soi de muzeu al viitorului. Fiecare mare oraș din China are așa ceva. Orice locuitor poate veni să afle cum va arăta orașul lui peste cinci sau zece ani. Sau peste un secol. Economia planificată, față de dezvoltarea haotică, are avantajele ei.
Vizita în Palatul Interzis, monument aflat în patrimoniul ONU, considerat (din nou!) cel mai mare ansamblu istoric de clădiri din lume, lasă un gust amar. Cele aproape o mie de clădiri din lemn lăcuit și pictat, în care au locuit împărații Chinei, soțiile, amantele și slujitorii lor, au fost refăcute de cel puțin nouă ori în cei șase sute de ani de când au fost ridicate. Informațiile despre cum trăiau locuitorii acelor vremuri, ce fel de haine purtau, cum arătau încăperile lor, ce arme sau ce unelte foloseau, sunt extrem de sărace sau lipsesc. Intrarea în clădiri este interzisă. Prin ușile deschise se poate arunca o privire la niscai elemente de mobilier sau picturi. Numai imaginația ne poate spune ce ar fi făcut cu o asemenea comoară francezii sau americanii, care ar fi angajat probabil și actori special costumați pentru a interpreta personajele istorice din trecut. În acest moment însă, păstrând proporția, Palatul Interzis este doar un ansamblu asemănător cu Muzeul Satului din parcul Herăstrău, cu precizarea că în București există tăblițe bilingve cu explicațiile necesare pentru fiecare casă.
Mai există încă zone vechi, numite Hutong, un fel de străduțe înguste, garnisite cu restaurante și mici prăvălii, ba chiar și temple. Cât despre credință, chinezii cred în zei și au o mulțime, cărora le-au ridicat temple, li se închină și le aduc jertfe sub formă de bani falși de hârtie sau bețișoare aromate. Nu există și nici nu au existat războaie, nici măcar conflicte, religioase în China. Zeii sunt toți la fel, doar că au nume diferite, iar chinezii, foarte superstițioși, au adoptat și toate zeitățile care au ajuns la ei. Spre exemplu, Buddha numai în China a căpătat chipul jovial și trupul dolofan, cu totul deosebit de corpul suplu și mina serioasă cu care a venit din India.
Zidul chinezesc
La optzeci de kilometri nord de Beijing se află un lanț muntos pe care a fost reconstruită o porțiune de câțiva kilometri din ceea ce a fost Marele Zid, despre care se spune că este singura construcție care se vede din spațiu. Desigur, nu este deloc așa, e doar marketing, ar fi ca și cum am zări un fir de păr de la trei kilometri. Reconstrucția nu are nici o legătură cu zidul original. Măsoară în lățime cam doi metri, pe alocuri trei (zidul original avea șase metri, de puteau trece două care cu boi unul pe lângă altul) și are înălțimea mică, uneori mai puțin decât un stat de om. Este practic o butaforie din piatră, cu numeroase trepte inegale, pe care au fost presărate din loc în loc mici construcții, chipurile foișoare pentru soldați.
Practici, chinezii au dat întrebuințare foișoarelor, transformându-le în magazine de suveniruri sau toalete. Plimbarea pe acest zid fals, împrăștiat pe mai multe culmi, cu ramuri și porți de acces, reprezintă doar un exercițiu fizic solicitant și atât.
Palatul de Vară
Ansamblul de clădiri reunit în Palatul de Vară a fost locul în care împăratul își trimitea soția și principalele concubine pe perioada verii, la adăpost de arșița capitalei. A fost construit un imens parc, de peste trei sute de hectare, respectând întocmai feng – shui, adică au fost aduse stânci ornamentale, a fost săpat un lac uriaș, numit Kunming, și o insulă, legată cu Podul celor Șaisprezece Arcuri de mal. Pe lac circulă în prezent bărci turistice, iar pământul rezultat a fost depus pentru a închipui un munte, în fapt un soi de colină, numită A longevității milenare, care a fost apoi împădurit. Toate astea au fost făcute în urmă cu două secole şi jumătate, de zece mii de muncitori, în numai trei ani.
Palatul propriu zis constă în clasicele clădiri din lemn lăcuit (refăcute de trei ori în urma incendiilor sau războaielor), dar cea mai spectaculoasă realizare rămâne o copertină lungă de șapte sute cincizeci de metri, împărțită în patru secțiuni, câte una pentru fiecare anotimp, decorate cu paisprezece mii de picturi. Pe la mijlocul acesteia se află un templu închinat lui Buddha construit la rugămintea unei soții care ar fi cerut împăratului un loc în care să se roage pentru fericirea lui.
Întregul ansamblu degajă, chiar dacă a fost recent restaurat, aerul de măreție al Chinei imperiale.
– George LAZĂR
