Mina de silex de la Miorcani este o adevărată comoară atât pentru România, cât şi pentru întreaga Europă, în adâncurile acesteia existând resurse extrem de importante pentru industrie.
La Miorcani, pe malurile Prutului, se află singura mină de silex din România şi una dintre puţinele din Europa. Silexul şi nisipul cuarţos din mină erau folosite pentru industria sticlei, acest nisip fiind materia primă pentru cea mai fină sticlă. De asemenea rocile negre şi foarte ascuţite la aşchiere sunt o adevărată comoară pentru industria sticlei, dar şi a emailurilor. Din ele se obţin atât faianţă, obiecte sanitare, dar şi celebrele pahare din cristal.
„Aurul dur” din adâncurile Miorcaniului
În prezent Miorcaniul este un sat sărac şi fără perspective dintr-un capăt uitat de Românie. Acesta face parte din comuna Rădăuţi-Prut, ultima localitate românească la graniţa cu Republica Moldova. De altfel singura graniţa este Prutul şi renumitul „Pod de flori” al lui Grigore Vieru. Acum trei decenii însă, această mică localitate, era un adevărat târg minier, cu oameni capabili să-şi ţină copiii la şcoală şi să întreţină familii numeroase. Erau oameni cu salarii mai mari decât inginerii zootehnici ai CAP-urilor din zonă.
„Noi eram oameni din adâncuri, cei care trudeam la mina din Miorcani”, spune Mihai Nistor, un sătean care a lucrat peste 30 de ani în subteran.
Mina a fost înfiinţată în 1960, după ce autorităţile comuniste au prospectat zona, după materie primă. Mihai Nistor este unul dintre oamenii care a intrat în mină încă de la inaugurare. „În 1960 au fost făcute prospecţiuni. Au găsit o bogăţie de silex şi nisip cuarţos în adâncuri. Atunci au decapat şi au făcut şi galerii. A fost făcută mina. Erau două galerii. Pe una intram noi minerii, iar pe cealaltă băga aer. Eu am început să lucrez în 1961 şi am ieşit din câmpul muncii în 1995. Am lucrat şi la suprafaţă, dar şi în subteran la extras silex şi nisip”, spune Mihai Nistor.
La prima vedere silexul pare o rocă dură şi inutilă, însă pentru industria sticlei, era o comoară. „Erau folosite bilele de silex în industria sticlăriei pentru confecţionarea cristalului. Adică cunoscutele pahare din cristal. Dar era folosit şi pentru faianţă, emailuri şi aşa mai departe. Pentru industria sticlei era aur curat. Mai ales că silexul de aici este de foarte bună calitate”, spune Gheorghe Nistor.
Pe lângă aceasta alături de silex, în aceeaşi mină, se găsea şi nisip cuarţos. Unul dintre cele mai fine din Europa. „Vă daţi seama ce noroc chior să ai. În aceeaşi mină să fie şi silex şi nisip cuarţos. Păi noi la Miorcani stăm pe o comoară. Aveam tot ce trebuia pentru industria sticlei şi nu numai. Inclusiv pentru izolatori era valoroasă această resursă. Erau în straturi succesiv, nisipul cuarţos şi silexul”, mai spune Gheorghe Nistor.
Singura mină de silex din România
Mina de silex şi nisip cuarţos de la Miorcani a cunoscut o adevărată epocă de aur în perioada comunismului. Timp de 30 de ani, galeriile s-au diversificat, iar cantităţi uriaşe de materie primă, silex şi nisip cuarţos, alimentau industria sticlei din România şi nu numai. „A fost singura mină de silex din România şi una dintre puţinele din Europa, cred că mai erau doar trei. Aşa am aflat de la ingineri”, spune fostul miner.
Galeriile din mină erau conectate la o staţie de sortare aflată în apropiere, tot pe malul Prutului printr-o linie de cale ferată. „Noi munceam în subteran, extrăgeam în vagonete, iar apoi vagonetele plecau pe şine până la staţia de sortare. Acolo silexul era sortat, curăţat şi apoi încărcat şi trimis la beneficiar”, spune Gheorghe Nistor.
De la Miorcani bilele de silex şi nisipul cuarţos luau drumul Dorohoiului, acolo unde se afla cea mai importantă fabrică de sticlă din România comunistă. Şi nu numai. „Dădea şi la Dorohoi, unde se făcea sticlă, cristal şi porţelan, dar şi în toată ţara la Cluj, Bucureşti şi oriunde se făcea faianţă, obiecte sanitare”, mai spune fostul miner.
Comoară pentru industria din România
Mina de la Miorcani, nu era doar o comoară pentru industria sticlei, şi industria românească în general, dar şi pentru localnici. Dădea de lucru la peste 300 de oameni. Intrau de la 6 dimineaţa în măruntaiele pământului şi ieşeau la ora 14.00. Al doilea schimb ieşea la ora 22.00. La un moment dat au fost şi trei schimburi. Munca în mină era grea şi periculoasă. „Nu aveam unelte sofisticate. Târnăcopul, lopata şi vagonetul. Plus erau lămpi cu carbid. Au fost şi accidente, au murit oameni în adânc. Era riscul să rămâi, fără aer. Dar te uitai la lampă. Când pâlpâia flacăra şi te luau căldurile trebuia să ieşi. Şi încă repede. Ce mai, în sânge şi sudoare am construit România socialistă, aici în subteran la Miorcani”, spune glumind bătrânul miner.
Oamenii erau însă mulţumiţi. Salariile erau mari şi toată lumea o ducea bine. Rădăuţi-Prut era aproape un orăşel, cu numeroase facilităţi. „Femeile nici nu trebuiau să muncească la CAP. Minerii aveau salarii mari. Din leafa lor trăiau toţi. Îşi purtau copiii la şcoală, le cumpărau ce doreau la neveste”, spune fostul primar Alupoaie.
O privatizare tipic românească
După 1990 aşa cum s-a întâmplat peste tot în România post-comunistă, visul frumos de la Miorcani s-a terminat. Privatizarea a însemnat şi moartea minei de pe malurile Prutului. Totul a început cu reducerile de personal. Din 300, câţi erau înainte de ’90, aproximativ 50 de oameni au mai rămas până în 1995. Motivele au fost aceleaşi ca peste tot. Au dispărut comenzile. Trebuiau găsiţi agenţi economici care să cumpere materia primă.
De altfel prima a căzut industria sticlei, lăsată de noua democraţie fără contractele cu ţările comuniste. După ea, ca un efect de domino, au căzut şi cele care-i furnizau materia primă.
Comenzile au scăzut progresiv. Cerea de nisip cuarţos a scăzut şi ea. Au intervenit şi obişnuitele devalizări din anii ’90. De exemplu, singura fabrică de izolatori din ţară, spun foştii mineri, a fost pur şi simplu desfiinţată de un francez. „Noi furnizam cantităţi mari de materie primă la Izolatorul, fabrica de la Botoşani. Era singura din ţară la aceea vreme. A venit un francez, a luat-o şi a desfiinţat-o să nu fie concurenţă pe piaţa liberă”, spune fostul miner.
În aceste condiţii, singura mină de silex din România, în anul 2007 şi-a închis definitiv porţile.
„Era firma Mindo, din Dorohoi, care o deţinea încă din 1990. Au zis că nu mai sunt comenzi, că nu mai era profitabilă. Cum să nu fie profitabilă?!”, spune Mihai Nistor. Sunt zvonuri că inclusiv taxa de exploatare a minereurilor impusă de statul român era mult prea mare. Din acel moment, Miorcaniul, ca şi întreaga comună Rădăuţi-Prut a decăzut. „A fost un colaps. Ce să mai facă oamenii. De la bunăstare au ajuns la sărăcie. Acum se uită la lună şi la stele. Ce să facă în colţul ăsta de ţară. Stau şi se gândesc cu nostalgie la comunism. Că le-a dat de muncă şi că era industrie”, adaugă fostul miner.
Astăzi, vechile guri de mină încă se mai văd. Sunt năpădite de vegetaţie, iar copacii le-au încercuit cu rădăcinile. Vechile şine au dispărut şi ele, iar în vechea staţie de sortare bate vântul.
Silex pentru borcanele cu murături
De-a lungul timpului, oamenii din localitate au pietruit cu silex potecile noroioase sau aleile de prin curte. Au folosit pietrele şi drept greutăţi în butoaiele cu murături, iar pe cele mai arătoase le-au vândut la piaţă, drept suvenir. „Noi luam diferite modele, mărimi, puneam în borcane, butoaie, la murături, avem de toate categoriile de pus în borcan”, şi-a amintit bunica Anica Guriţă.
Momente grele
După cum se ştie, munca în mină, asumă şi riscuri. De numele minei se leagă şi momente neplăcute din viaţa obştii. Chiar dacă minerii sunt oameni curajoşi, au avut de plătit un tribut. „Prin ‘82, ‘84… oricum în urmă cu douăzeci şi ceva de ani, a fost un accident cumplit care m-a transformat din şef de echipă în văcarul satului, după ordinul comisiei de la judeţ. A fost un accident. Un băiat din echipa mea a intrat în mină, era beat, nu l-am putut opri. I-am spus să nu intre pentru că era fum după cum fusese o explozie. Nu m-a înţeles şi s-a pomenit cu o bucată de beton, un perete, drept în cap. A murit pe loc. Am plătit înmormântarea, tot ce a fost, dar am fost trimis să lucrez la vaci, asta disciplinar. Ce-am tras atunci… Nu eram vinovat, dar din cauza asta am pierdut şi sporul de vechime şi acum am pensia mică”, a rememorat Dumitru Guriţă.
Odinioară, mană cerească, mina este acum la mila sorţii, fără nimic concret la orizont. Prin galerie se văd şi acum urmele paşilor făcuţi de Prutul furios care nu a ţinut cont de nimic, inundând cu mâl în 2008, gurile minei. Micul munte de pământ ascunde o avere inestimabilă a botoşănenilor, rară chiar şi în Europa, dacă oamenii de afaceri ar mai fi interesaţi de silex.
