Ciprian MITOCEANU
scriitor
Au trecut aproape treizeci de ani de la evenimentele din decembrie ’89. Da, ar mai fi nevoie de un an pentru a rotunji cele trei decenii dar, la cum se mişcă lucrurile în ţara asta, chiar nu mai contează. Într-un an de zile nu se vor repara nedreptăţile şi erorile comise în ceilalţi douăzeci şi nouă şi mă tem că Brucan a fost un optimist naiv când a estimat că vor mai trece douăzeci de ani până se va întâmpla ceva pozitiv în ţara asta. Poate a vrut să spună nouăzeci.
Timişoara îşi plânge morţii, însă comemorarea tinde să fie trecută cu vederea; există interese cât se poate de serioase ca vărsarea de sânge şi fărădelegile ce au marcat începutul „democraţiei” pe aceste meleaguri să fie îngropate sub colbul de uitare al istoriei. Timpul a trecut, şi de speranţele noastre de mai bine s-a ales praful.
Rememorând acele clipe de cumpănă îmi aduc aminte de o pancartă purtată de un tânăr. „Copiii noştri vor fi liberi”. Cea mai frumoasă speranţă dintre toate, dar şi anticiparea – măcar parţială – a dezastrului ce a lovit România. Generaţia de sacrificiu a intuit că binele românilor mai are de aşteptat, dar cred că niciunul dintre cei ieşiţi cu bună ştiinţă în stradă nu şi-a imaginat că, la trei decenii după revolta oamenilor, România nu doar că nu va face vreun pas înainte dar, din multe puncte de vedere, stăm chiar mai prost decât în perioada comunistă.
Zadarnică truda guvernanţilor de a ne demonstra că ne merge bine. E din ce în ce mai rău. Economia e la pământ şi numai eforturile celor porecliţi în derâdere „căpşunari” mai ţin ţara asta pe linia de plutire. Dacă nu ar trimite ei ceva bani din străinătate, nu ştiu cum s-ar descurca strategii. Datoria externă a ajuns la un maxim istoric şi, dacă se menţine trendul imprimat de aleşi, o să ajungem în situaţia în care nu vom mai putea împrumuta de la nimeni nici măcar un cent. Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, împrumuturile nu s-au utilizat pentru a dezvolta ţara, ci pentru a plăti pomenile electorale, pensiile şi salariile bugetarilor. Desigur, nu trebuie să uităm că grosul paralelor a ajuns la cine trebuie.
Educaţia e la pământ şi, analizând modul în care este tratată, putem spune că au dreptate cei care susţin că guvernanţii ne vor tâmpiţi, doresc ca ţara să fie locuită doar de personaje abrutizate de alcool care să voteze pentru o sticlă de trascău şi să nu le ceară socoteală celor pe care-i votează. Prin spitale este jale, dar autorităţile îi dau înainte cu politica struţului. Nu sunt probleme, cine v-a spus asta? Ce dacă se moare dintr-o operaţie de corectare a deviaţiei de sept? Se mai întâmplă. Dezinfecţia se face după metoda Condrea, pacienţii stau câte trei într-un pat şi vin cu pansamente de acasă. Mâncarea la cantină e o zeamă chioară, dar n-ar trebui să ne surprindă; suferinzii nu au nevoie de prea multe calorii.
De resursele naturale nici nu mai putem vorbi. Care resurse? Nu ne-au fost luate; aleşii le-au oferit străinilor. Pădurile sunt defrişate, iar pădurarii care denunţă masacrul copacilor sunt tracasaţi de şefi, aşa cum s-a întâmplat recent prin Buzău. Infractorii fac legea, iar aleşii, în loc să ia măsurile necesare, se dau peste cap să-i elibereze din închisoare şi să le plătească despăgubiri.
Există fonduri europene cu care s-ar putea face ceva în ţara asta, dar aleşii nu intenţionează să le acceseze cât timp nu li se dă voie să-şi tragă partea. Ceva mai jalnic chiar că nu se poate.
Pe timpul lui Ceauşescu să fii bogat însemna să ai apartament cu patru camere, să deţii o Dacia şi să-ţi poţi permite un concediu la mare şi unul la munte în acelaşi an. Acum ce înseamnă să fii bogat? Să deţii zeci de case şi apartamente, bolizi de lux, proprietăţi imense şi conturi de milioane în paradisuri fiscale. Nu e nimic rău în a fi bogat, dar cât timp bogăţia aleşilor sfidează orice bun simţ şi provine doar din afacerile cu statul nu poţi să nu te revolţi. Cetăţeanul cinstit e tracasat de ANAF şi alte instituţii pentru a contribui cu cât mai mult la bugetul de stat, iar mediul de afaceri este din ce în ce mai agresiv cu naivul care încă mai speră să facă bani cinstiţi în România.
Nu, în România nu se mai poate trăi. Chiar nu se mai poate… Clasa politică e de râsul curcilor – să ne gândim la ce premier avem – iar corupţia macină tot.
Au trecut (aproape) trei decenii din 89’. Aici doream să ajungem? Eu unul am aşteptat altceva. Somn uşor, România, aleşii veghează pentru tine.
