Cătălin MORARU
redactor şef
Zimnicea, 1 decembrie, ora 9.30. Temperatură: -10 grade Celsius. Primarul face un spectacol de ziua naţională, copiii cântă şi dansează. Primarul îi şopteşte unei dudui de unde se filmează şi să aibă grijă că „asta ajunge la Bucureşti”. Nu ştiu unde la Bucureşti, probabil nicăieri, însă aşa era el învăţat de pe vremea PCR. Drept pentru care copiii sunt îndemnaţi să dea jos hainele groase, rămân doar în costume populare şi îngheaţă bocnă. Asta e realitatea.
Varianta primarului de Zimnicea? „Păi nu a fost frig, au fost plus zero grade. Şi nu i-a obligat nimeni pe copii, au venit ei, că e 1 decembrie şi aşa au simţit”.
Desigur, şi în capul primarului de Zimnicea sunt plus zero neuroni. Dar nu doar el funcţionează aşa. Ne-am obişnuit cu acest dublu limbaj, l-am moştenit din comunism. Ştim ce se întâmplă, vedem cu ochii noştri, dar spunem altceva. Şi nu doar la Zimnicea, ci în toată ţara, inclusiv la Botoşani. Obişnuinţa asta de a nega evidenţa pentru o variantă mai convenabilă este incredibilă. Şi nimeni nu comentează nimic, este ceva atât de obişnuit încât acest comportament aberant a ajuns să fie de la sine înţeles.
Trăim o dublă existenţă şi asta implică faptul că totul trebuie să fie de două feluri. Madam Andronescu se chinuie să introducă două feluri de bacalaureat, ministerul muncii două feluri de salariu minim, iar partidul de guvernământ foloseşte două feluri de limbaj, unul pentru români, când se bat cu pumnii în piept şi înjură UE şi unul slugarnic şi perfect de acord cu tot ce spun reprezentanţii UE, când respectivii îi vizitează pe şefii PSD din România.
Acest mod de a trăi viaţa duce la consecinţe imediate. Am văzut un filmuleţ de pe site-ul guvernului absolut aiuritor, care explică multe. Premierul Dăncilă (să continuăm să îi spunem aşa, totuşi) vorbea la nu ştiu ce întrunire la Bruxelles. Vorbea înseamnă că citea de pe foaie. E întreruptă de ziarişti, cu întrebări. Femeia aştepta ca ziaristul să îşi termine întrebarea, apoi continua să citească de pe foaie. Altă întrebare, Dăncilă aşteaptă, un pic agasată, pe urmă continuă să citească. Şi tot aşa. Incredibil, nu? Ca să rezolve problema, pe site-ul guvernului întrebările ziariştilor sunt la un volum mai mic, aşa că nu prea se înţelege ce întreabă. Şi gata.
Cam aşa văd eu dialogul în România. Nu doar între aleşi şi alegători, ci şi între noi. Nu mai ascultă nimeni, toată lumea vrea să vorbească, iar răspunsurile nu prea au deloc legătură cu întrebările.
E un mod teribil de greşit de a convieţui, iar efectul imediat este cvasi-inexistenţa societăţii civile în România. Frustrarea de a nu fi auzit se completează cu experienţa comunistă a vieţii duble, iar românul este învăţat că trebuie să se descurce singur, fentând cumva sistemul.
Convingerea generală e că nu ai ce le face celor de la putere, nu ai cum să îi determini să îşi schimbe părerile sau deciziile, trebuie să îi ocoleşti. Iar această opinie, că nu te poţi pune cu puternicii zilei e adânc înrădăcinată, chiar şi printre tineri, am mai avut chiar ieri o confirmare, la o întâlnire cu elevi de liceu. Şi asta chiar e uimitor, să ai o generaţie tânără deja resemnată, care nu vede nici o soluţie în afară de plecarea din ţară.
De aceea oengiştii, cei care fac o organizaţie şi militează pentru ceva anume, sunt văzuţi ca dezaxaţi, sorosişti şi fără nici o şansă. „Un fir de praf în calea istoriei”, cum spune infractorul Darius Vâlcov la Antena 3 despre protestatarii antipesedişti din piaţă. Nici măcar nu poate fi bănuit de rele intenţii Vâlcov, eu zic că el chiar crede ce spune. „Capul plecat, sabia nu-l taie”. Omul chiar nu înţelege de ce atâţia oameni ignoră complet zicala asta plină de înţelepciune românească.
