Oraşul Karabash este considerat ca fiind cel mai toxic loc de pe planetă.
Munţii Ural adăpostesc în oraşul Karabash, regiunea Celeabinsk, cel mai mare centru de topire a cuprului din întreaga Federaţie Rusă. În folclorul industrial local i se spune „infernul chimic al Rusiei”. Exploatarea cuprului datează aici încă din 1837, când teritoriul avea doar statut de aşezare minieră. După aproape două secole, toxicitatea luată de ploile acide din iazurile de deşeuri au transformat natura din împrejurimile oraşului într-un cimitir de vegetaţii arse. Terenurile potopite de mâluri care duhnesc a dioxid de sulf sunt un detaliu la ordinea zilei. Iar apa râurilor are o pronunţată culoare portocalie, ca şi când ar căra torente de rugină.
Instalaţiile uzinei de topire a cuprului nu au fost niciodată modernizate. Rezultatul: impactul emisiilor asupra mediului i-a determinat pe directori să sisteze activitatea între 1989 şi 1998, după ce, în 1996, un ordin al Ministerului Resurselor Naturale din Rusia decretase zona ca fiind un dezastru ecologic.
În perioada de „hibernare” a fabricii, care ţinea pe linie de plutire economia oraşului, şomajul a declanşat o depopulare severă. Dacă în 1970, în Karabash trăiau peste 70.000 de persoane, acum îşi mai veacul prin aceste ţinuturi reziduale circa 12.000 de locuitori, majoritatea bătrâni.
„Avem în corpuri întregul tabel al lui Mendeleev”
Viaţa în Karabash este mult mai grea decât cea a oamenilor din Cernobîl. Aceştia din urmă au plecat din localitate, şi au fost recompensaţi de stat, însă cei din Karabash sunt condamnaţi să moară în oraşul blestemat. Apa de la robinet nu poate fi băută. Ocazional, câteva cisterne iau drumul Karabashului, străbătând Uralii. Dar produsele locale – legumele, carnea – nu pot fi evitate. „Cred că avem în corpurile noastre întregul tabel periodic al lui Mendeleev”, spune Tatiana Bulaeva, fostă angajată în laboratorul de chimie al uzinei Karabashmed Zao.
„Smogul este purtat de vânt. De data asta, uitaţi-vă, ne-a ocolit, s-a dus dincolo de munţi. Munţii au devenit galbeni”, spune într-un videoreportaj realizat de Radio Europa Liberă un fost angajat al uzinei, Ghenadie Mişkin, acum pensionar.
Urmele de arsen lăsate de norii care se înalţă din furnale sunt peste tot: pe crestele muntoase, pe pereţii blocurilor, pe caroseriile maşinilor. Locuinţele din apropierea uzinei (imobile muncitoreşti de trei-patru etaje şi zeci de coşmelii înghesuite ca în vechile mahalale din vremea ţarilor) sunt acum pustii, după ce locuitorii au fost strămutaţi din această „zonă de alienaţie”.
Toţi aceşti factori au dus la scăderea speranţei de viaţă până aproape de pragul Evului Mediu (32 de ani): 45 de ani. Cancerul este omniprezent. La fel şi malformaţiile congenitale.
Totul pentru un minereu sărac în cupru
În 1998, uzina – Karabashmed Zao – şi-a repornit liniile de producţie cu aceeaşi lipsă a măsurilor elementare de protejare a mediului. Efectele negative au atins un nou apogeu în 2004, când o defecţiune la sistemul de reglare a temperaturii la unul dintre furnale a dus la o emisie enormă de gaze sulfuroase, care s-au transformat în ploi acide, pârjolind natura din jur, se arată într-un raport de la acea dată publicat de Centrul pentru Societate şi Mediu „Rachel Carson”. Abia în 2010, după repetate presiuni pe linie ministerială, Karabashmed Zao a intrat într-un proces de modernizare tehnologică a uzinei, dar situaţia s-a îmbunătăţit aproape insesizabil.
Combinatul emană anual în atmosferă peste 180 de tone gaze toxice, care devin ploi acide şi atacă întregul mediu. Minereul conţine 1% cupru. Deci, pentru a obţine o tonă de cupru, se deversează în natură 100 de tone de deşeuri.
„Un film postapocaliptic”
Cel mai sordid aspect topografic este un munte negru de 20 de metri înălţime care împarte ca un Zid al Berlinului oraşul în două. Un munte de resturi din prelucrarea cuprului – o pulbere numită „zgură negară”. Ori de câte vântul începe să bată, aerul se încarcă acest praf siderurgic. „Anul ăsta, timp de trei zile, a fost ca şi cum am fi trăit într-o cameră de gazare. Lacul Bogodoroskoe este mort. Acidul sulfuric s-a scurs în el”, mai spune Tatiana Bulaeva, arătându-i reporterului o mască de gaze. Până la o distanţă de 100 metri de malul râului Sak-Elga, nu creşte nicio vegetaţie. Muntele Bald din apropiere era cândva acoperit de pădure. A rămas pământul uscat, pe care nu mai creşte nici iarbă.
În ultimul deceniu, autorităţile au impus reîmpădurirea zonei, dar puieţii plantaţi se dezvoltă greu, iar cei mai mulţi rămân pitici. Conţinutul în fier al apei depăşeşte de 500 ori nivelul acceptat de norme.
„Arată ca un film postapocaliptic. Este unul dintre cele mai groaznice dezastre ecologice făcute de mâna omului”, declara în 2015 un fotograf italian, Pierpaolo Mittica, după ce fotografiase oraşul.
