Parcul Mulinologic Rudăria este cel mai mare complex de mori de apă din sudul Europei.
Valea Almăjului din judeţul Caraş-Severin este înconjurată de munţi: spre nord şi nord-vest, o închid Munţii Aninei şi Munţii Semenicului, la sud Munţii Almăjului, iar în sud-vest vârfurile joase ale Munţilor Locvei. Estul văii se desface în Culoarul Timiş-Cerna, dincolo de care se ridică înălţimile semeţe ale Munţilor Ţarcului şi Cernei. Cu această tovărăşie a naturii montane, nu este de mirare că depresiunea îi aduce călătorului o pitorească imagine cu păduri şi poieni acoperind culmi arcuite, cu râuri străpungând chei înguste şi stâncoase, cu ogoare peticite şi cu o atmosferă de vacanţă nesfârşită.
De pe şoseaua dintre Anina şi DN 6 (E 70), ce taie Valea Almăjului pe direcţia NV-SE, un drum comunal iese la mijloc şi însoţeşte în amonte râul Rudăria, spre sălbăticia Munţilor Almăjului. Comuna, care în trecut purta numele râului pe malurile căruia îşi făcuse vatra, a căpătat nu demult denumirea de Eftimie Murgu, aşa că indicatoarele pe aceasta o ţin. Dar mulţi dintre vizitatori vin în localitate nu pentru că aici s-a născut profesorul şi revoluţionarul paşoptist Eftimie Murgu, ci fiindcă au ocazia să vadă cel mai mare complex de mori de apă din sudul Europei: Parcul Mulinologic Rudăria, recent restaurat sub patronajul Muzeului „Astra” din Sibiu.
Plimbare cu peisaje de vis
Şoseaua nou asfaltată intră în sat pe partea stângă a râului şi se înghesuie printre casele şi livezile de pe maluri. Dacă ţineţi drumul dincolo de ultima grădină, veţi vedea că drumul trece pe dreapta şi şerpuieşte câţiva kilometri prin Cheile Rudăriei.
Când ajungeţi în capătul satului o puteţi lua la pas pentru a vă bucura de această vale şi de izvoarele ce izbucnesc din marginile ei. Oricum, şoseaua se va pierde la un moment dat în drumul forestier din munţi. Dacă aţi ales plimbarea de la capătul comunei în susul cheilor, veţi fi prins în vraja peisajului: castanii, carpenii, fagii, salcâmii umbresc malul jos al râului, tufişurile se caţără printre stâncile cenuşii, florile sălbatice înmiresmează aerul proaspăt de lângă apă. După vreo 15-20 de minute de mers o să apară un fel de lărgire a văii şi un povârniş de piatră aruncat peste râu. Sub el se ascunde prima moară de apă şi este timpul să vă întoarceţi, dacă vreţi să vizitaţi doar întregul complex mulinologic (întins pe 3 kilometri, în sat şi în afara lui), nu şi Cheile Rudăriei.
Morile de apă
Pe malul râului Rudăria (din slavă: rudă – minereu, reka – râu), 22 de mori de apă sunt prinse ici-colo, stânga-dreapta, ca nişte mărgele pe o salbă, cum le place localnicilor să le descrie. Deşi localitatea este atestată documentar din 1241 şi primele opt mori sunt consemnate oficial în 1722, folosirea acestor sisteme hidraulice primare a fost introdusă în această zonă încă din secolele II-III.
În 1874, erau 51 de mori funcţionale, însă câteva inundaţii succesive au redus numărul lor la jumătate. Rudărenii nu-şi mai amintesc de când au grijă de morile lor de apă, ştiu doar că fac parte din viaţa lor. Le folosesc la măcinat, dar şi ca loc de întâlnire, de stat la taclale, de împărtăşit momente importante din viaţă. Numele morilor sunt luate după numele străbunicilor şi din imaginaţia creatoare a localnicilor: Moara de la Tunel, Moara Trăiloanea, Moara Firiz, Moara Roşoanea, Moara Îndărătnica dintre Râuri, Moara Prundulea, Moara Popeasca, Moara Maxinoanea, Moara Hămbăroanea, etc.
Prima moară se ascunde mult în jos, pe mal. Coborând spre ea, puteţi vedea o potecă pietruită ce întâmpină căsuţa din lemn de pe râu, urcată pe o platformă. Puţin mai sus, Rudăria are o treaptă ce aduce apa mai cu putere spre mecanismul morii. Construcţia este simplă: sub moară, un jgheab lung prinde apa râului şi o duce spre o roată metalică orizontală, cu mici palete (de unde vine şi denumirea de „moară cu ciutură”). Roata stă pe un braţ lung orizontal (furcă), prins de o bară cu vârful intrat în podeaua casei morii şi ţinut de un mâner numit „ridicător”. Învârtit, el ridică sau coboară sistemul hidraulic exterior. Apoi, rotirea paletelor cu ajutorul apei mişcă un fus (un ax vertical) care urcă în moara propriu-zisă din căsuţă. Aici, pietrele mari îşi îndeplinesc rolul ancestral: macină încet, ritmic, grăunţele din coş şi separă, prin sită, pulberea de tărâţe. Făina se adună, în final, în lada mare, nu înainte ca particulele foarte fine să pudreze, jucăuş, lemnul morii.
Muzeu deschis pentru turişti
O asemenea moară, care macină 130-140 kg de boabe în 24 de ore, este gospodărită de câte 15-25 de familii (rândaşi) din sat. La buna înţelegere, acestea îşi împart rândul, adică cele 12-24 de ore de folosinţă a morii. Localnicii se mândresc cu făina ieşită din morile lor: se pare că ea are un gust deosebit, pentru că roţile mişcate de apă macină încet, spre deosebire de cele acţionate electric, a căror viteză este mai mare.
În micul muzeu deschis în localitate, o moară este desfăcută în bucăţi, aşa încât înţelegerea funcţionării ei să fie cât mai bună. Dar până acolo, ne întoarcem pe drum, la prima dintre ele, iar apoi spre sat, pe lângă râu.
De pe şosea, dacă veţi privi cu atenţie malul apei veţi observa câte un acoperiş din lemn ori un gard scund pe lângă o potecă. Asta înseamnă că aţi dat de o nouă moară. Alteori trebuie să căutaţi mai bine, pe partea opusă, silueta unei alte căsuţe cenuşii aşezate pe râu.
Albie modificată de localnici
Pentru ca morile să funcţioneze bine, apa râului a fost direcţionată de localnici prin mici modificări făcute albiei: un tunel săpat în stâncă, o treaptă, un dig mic, un perete, o întăritură din lemn, un culoar îngust. Şuvoiul captat în cădere are astfel destulă putere să învârtă ciutura şi să transmită apoi mişcarea roţilor de moară.
Primele nouă mori sunt mai depărtate unele de altele; celelalte, deja intrate în comună, ceva mai apropiate. Pe unele le veţi găsi cu uşile lăcătuite, pe altele deschise, numai bine ca să intraţi şi să auziţi cântecul roţilor ce macină boabele galbene.
