Sinagoga din Săveni, clădire emblematică a oraşului, a devenit restaurant, ca urmare a indiferenţei autorităţilor şi, mai ales, a comunităţii evreieşti.
Paul PALENCSAR
Multe s-au scris despre evrei şi destinul lor tragic, de rătăcitori ai lumii. Prezenţa iudaică în spaţiul românesc a fascinat şi încrâncenat, a integrat şi marginalizat, deopotrivă. Destule oraşe ale Moldovei poartă încă, discret, amprenta culturală şi religioasă a comunităţilor evreieşti. La Săveni, mai sunt doar poveştile. Sinagoga, una dintre puţinele clădiri din trecutul evreiesc al oraşului, a dispărut încet, uitată în mizerie şi ignoranţă.
Am copilărit, o bună parte, la Săveni, cu poveşti despre evrei. Camera din faţă a casei bunicilor, evreiască, fusese cândva prăvălie, la stradă. Un Beniamin, un Aron sau Abraham, un Efraim ori Rubin vindea cafea şi măsline, halva şi piper în odaia în care acum, copil, mă jucam. „Unde-au plecat?”, întrebam, trecând pe uliţă, pe lângă zidul sinagogii. „În Palestina”, mi se spunea. Şi a rămas aşa până târziu, când am aflat. „Plecaţii în Palestina” veniseră în târgul Săveni pe la 1818, când „Târgul” abia se năştea. Comercianţi, meseriaşi, intelectuali. Harnici şi pricepuţi, evreii din Săveni ajung, în scurt timp, să domine viaţa economică. La 26 februarie 1852, Eufrosina Mavrogheni, proprietara târgului, încheie o „Învoială pe 20 de ani”, asigurând comunităţii evreieşti drepturi depline. Aşezarea a înflorit. În anul 1900 erau 5.000 de evrei la Săveni, jumătate din numărul total de locuitori. La 1938 exista aici o şcoală israelito-română, şapte sinagogi şi trei organizaţii sioniste.
8 noiembrie 1941. Evreii din Săveni sunt deportaţi în Transnistria, la ordinul autorităţilor române. După război s-au întors. În 1947 mai erau 1.200 de evrei la Săveni. Ulterior, regimul comunist i-a vândut, la bucată, statului Israel. Ultimul locuitor evreu al oraşului s-a stins în 1993.
Anii au trecut, iar la Săveni ajungeam greu, mereu grăbit şi dornic de alte zări. Uliţa copilăriei, cu case evreieşti, simţise, în sfârşit, gustul asfaltului. La porţi, feţe noi şi ochi curioşi îmi întâlneau privirile, iscoditor. De fiecare dată aflam că mai murise unul dintre cei vechi. Ori se pregătea să o facă. Şi totuşi, cineva se încăpăţâna să trăiască. Se agăţa de viaţă cu zidurile, cu uşile, cu acoperişul, cu obloanele, pragurile, tencuiala, cu fiecare cărămidă. Sinagoga. Era tot acolo, în capătul străzii. E drept, de fiecare dată mai palidă, mai ruinată. La plecare mă întrebam dacă aveam s-o mai găsesc. Şi o găseam. Nu păşeam pe uliţă fără să-i vorbesc. Îmi spunea că „ai ei” or să vină, ca samarineanul cel milostiv. Ştia sigur că n-au uitat-o şi că o vor scoate din mâinile tâlharilor.
„Ai ei” o ridicaseră pe la 1925, când evreii erau mulţi la Săveni. I se spunea „Sinagoga Centrală” şi era cea mai mare dintre cele şapte locaşuri evreieşti de rugăciune ale oraşului. Arhitectura s-a vrut a fi simplă. Un acoperiş în două ape şi Steaua lui David pe vârful unei turle zvelte, dar discretă, totul sprijinit de patru ziduri, în dreptunghi. Soarele intra în Sinagogă prin mulţimea de ferestre mari şi lacome de lumină. Intrarea se făcea uşor, din stradă, prin două uşi înalte. Simplitatea şi modestia, smerenia, aş spune, definesc aspiraţiile arhitecturale ale ctitorilor. Banii necesari construcţiei s-au strâns de la evrei înstăriţi, îndeosebi comercianţi. Pentru mulţi ani, Sinagoga a rămas cea mai importantă şi impunătoare clădire a comunităţii evreieşti din Săveni. În 2004, în urma cererilor de retrocedare, sinagoga din Săveni intră în proprietatea Comunităţii Evreieşti din România. Din păcate, asta nu a schimbat cu nimic starea jalnică în care se afla. Dispariţia totală a evreilor din oraş, combinată cu lipsa de investiţii concrete din partea Comunităţii Evreieşti de la Bucureşti, dar şi a unei precare viziuni de ordin cultural a autorităţilor locale din Săveni, au adus sinagoga în pragul prăbuşirii. Bucăţi mari din acoperiş şi din ziduri au început să se desprindă, primejduind efectiv viaţa trecătorilor care se aventurau pe lângă pereţii construcţiei. Numeroase cazuri de vandalism au fost semnalate, mai ales iarna, când părţi din lemnăria edificiului au ajuns să alimenteze sobele familiilor de romi din vecinătate. Iată ce declara Aronel Cojocaru, reprezentantul Comunităţii Evreieşti: „Pentru că nu mai este obştea Săveni, clădirea se degradează pe zi ce trece. Comunitatea evreiască de la Bucureşti a luat decizia de a o scoate la vânzare, pentru că nu are rost să o repare. Tot ce a fost de patrimoniu a fost scos şi dus la Bucureşti”. Singura speranţă a sinagogii din Săveni mai rămâneau autorităţile locale ale oraşului. Cu un trecut cultural iudeo-român de peste două sute de ani în localitate, primăria ar fi putut obţine finanţare europeană pentru un amplu proiect cultural. La Săveni nu a fost cazul. Soarta sinagogii era deja pecetluită!
2018, an centenar. Timp al rememorării, al concluziilor, cum s-ar spune. Ajung la Săveni. „Opriţi la sinagogă, vă rog!”. „Care sinagogă? E restaurant acum…” îmi spune şoferul, privindu-mă ciudat. Cobor. Rămân ţeapăn şi strivit, iar odată cu mine zeci de generaţii de evrei. „Meniul Zilei” şi fălcile unui bucătar gras sunt primele imagini cu… cu nu ştiu ce, pe care le văd. Turla, cu steaua lui David, a dispărut, deşi clădirea e tot acolo. O parte din copilăria mea s-a evaporat şi, cu ea, istoria de două sute de ani a oraşului. L-am cunoscut pe omul căruia i se „datorează” metamorfoza. Venise în fugă după mine, cumva nedumerit. „De ce îmi fotografiaţi clădirea? Care-i treaba?” mă întreabă, nervos. Îi explic, cu noduri în gât, că eu am copilărit pe strada aia şi sinagoga era şi a mea şi că îmi era dor să o revăd.
„Am vrut să o dărâm, să fac vulcanizare, dar m-am gândit să o fac restaurant”, îmi zice. Da! Sinagoga din Săveni era acum restaurant, iar omul care făcuse „minunea” se afla în faţa mea. Nu e nici mai rău şi nici mai bun ca alţii. E omul vremii lui. Oare, ce-ar spune Beniamin, Aron, Efraim, Rubin, Abraham, care, după ce ferecau prăvăliile, îşi suspinau rugăciunea în faţa lui Elohim, la sinagogă? L-ar mai întrezări ei pe Moise printre halbe şi Tora în aroma fripturilor de porc? Ştiu, niciodată nu ai destule crâşme într-un oraş, dar totuşi, sinagoga din Săveni, într-o ţară cu conştiinţa identităţii, ar fi fost recondiţionată şi transformată în muzeu. De asemenea, trebuia ca şi o casă evreiască din oraş să devină muzeu, ilustrând viaţa cotidiană a unei familii de evrei. Cimitirul evreiesc din Săveni ar fi intrat şi el în acest circuit muzeal şi turistic. Simplu şi firesc, într-un oraş ai cărui oameni preţuiesc tot ce a dat mai valoros comunitatea, în sute de ani.
Din păcate, s-a preferat ştergerea din memoria oraşului a singurei clădiri care mai amintea despre rolul fundamental pe care l-au avut evreii în istoria localităţii. S-a trecut cu plugul peste cele două secole de prezenţă evreiască. „Cazul Sinagogii Săveni” putea fi unul de succes, dar am preferat, acesta este adevărul, să rămânem mici şi meschini, robi ai propriilor noastre burţi şi universuri strâmte. Sinagoga din Săveni trebuia să rămână capsulă a memoriei colective, pentru un popor român care nu uită, ca să nu repete. Acum, la Centenar, când transformăm sinagogile în bodegi şi aruncăm la gunoi sute de ani de cultură multietnică, ar trebui să ne punem serios întrebarea dacă merităm o ţară, o limbă şi, eventual, încă un Centenar…
Sinagoga din Săveni, un simbol al simplităţii, modestiei şi smereniei, nu a mai avut şansa să prindă centenarul aşa cum au au gândit-o ctitorii evrei * 
*fotografiile aparţin autorului. Paul Palencsar este jurnalist freelancer şi realizator de filme documentare
