Ciprian MITOCEANU
scriitor
Atunci când vrea, Justiţia din România dovedeşte că celeritatea nu este doar un cuvânt care ridică multora semne de întrebare. Ce-o mai fi şi aia? Când are chef, Justiţia din România se mişcă incredibil de repede şi reuşeşte să-şi asigure o anumită aură de profesionalism. Sfârşitul săptămânii trecute a adus, printre altele, şi prima sentinţă în dosarul crimei din staţia de metrou Dristor. Mai exact, vorbim despre Magdalena Şerban, femeia cu probleme psihice care a ucis o tânără împingând-o în faţa metroului în decembrie anul trecut.
Magistraţii s-au pronunţat. Magdalena Şerban a fost condamnată la închisoare pe viaţă. Sentinţa nu este definitivă, însă reprezintă încă o dovadă că Justiţia din România este oarbă de-a binelea şi că în acest caz s-a lucrat pe repede înainte doar din dorinţa de a ascunde sub preş una dintre cele mai crunte realităţi din societatea actuală. Mai exact, Justiţia este atât de oarbă încât are nevoie de îndrumări preţioase ce vin – se putea altfel? – din sfera politicului. Şi clasa politică are tot interesul ca unele tare ale societăţii să nu fie expuse prea mult publicului, chiar dacă acestea pot crea paravane mediatice perfecte pentru unele afaceri din prezent. Dar, odată ce o problemă este expusă, autorităţile sunt puse în situaţia de a identifica soluţii. Iar soluţiile adevărate costă şi guvernanţii cu care ne-am căpătuit sunt incapabili să identifice resursele financiare dacă nu le pică şi lor ceva.
Numărul persoanelor cu diferite afecţiuni psihice a crescut înfiorător în ultimii ani. Stresul, nesiguranţa zilei de mâine, problemele personale, la care se adaugă starea de tensiune perpetuă răspândită de televiziunile de partid, erodează starea psihică a românului de rând. Care român are câteva fixuri la care nu o să renunţe prea uşor. În primul rând românul de rând se consideră sănătos mintal; el e singurul întreg la minte, restul sunt afectaţi de ţicneală în diferite grade. Românul nu şi-ar face un control la mansardă nici să-l picuri cu ceară topită. Se duce să-şi facă „verificarea” doar dacă e obligat prin lege, adică se poate trezi în postura de disponibilizat dacă nu aduce la dosar avizul psihologic. Altfel… Altfel nu ar călca pragul psihologului nici dacă aude voci sau are tot felul de halucinaţii. Evident, e vorba şi despre prejudecata adânc înrădăcinată în mentalul colectiv conform căreia dacă ajungi la psiholog sau psihiatru eşti în mod automat nebun. Aşa că prea puţini sunt cei care-şi fac controale regulate sau recunosc că se întâmplă ceva cu starea lor psihică.
Şi nu numai cetăţenii au mentalităţi retrograde, dar să vedeţi ce minte au guvernanţii. N-ar trebui să ne mire; cine i-a trimis acolo la butoane? Să ne aducem aminte cum, cu ani în urmă, stabilimentele pentru cei cu diferite afecţiuni psihice au fost închise cu zecile pentru că statul nu-şi mai putea permite să le asigure funcţionarea. Bine, n-a spus-o nimeni cu voce tare, însă mesajul era simplu de descifrat. Bolnavii au fost trimişi familiilor sau lăsaţi să se descurce de capul lor cu recomandarea de a fi integraţi în societate. Acum trei ani Toader Covali, criminalul de la Volovăţ, a fost trimis acasă. Asta după ce fusese condamnat la închisoare pe viaţă pentru patru crime. Dar anii au trecut şi autorităţile au decis că un astfel de individ poate fi reintegrat în societate. Abia după ce individul s-a dat în spectacol şi comunitatea locală s-a revoltat autorităţile l-au pus din nou sub cheie. Dar Covali sau Şerban reprezintă doar partea neînsemnată a unui iceberg cu ramificaţii nebănuite. O mulţime de indivizi cu sănătate mintală şubredă îşi duc veacul printre noi. Sunt adevărate bombe cu ceas; oricând o pot lua razna şi pot deveni protagoniştii unor drame, dar autorităţile ignoră fenomenul. Nu sunt bani pentru spitale şi sanatorii, nu sunt bani pentru medicamente şi medici; nu sunt bani pentru chestiuni urgente, de unde resurse pentru nevoile bolnavilor psihic? Mai ales că, în buna tradiţie românească, nimic nu se face fără străvechea şpagă.
Bolnavii psihic au fost abandonaţi la voia întâmplării de guvernanţi. Să se descurce singuri, să-i integreze societatea. Când comit câte o atrocitate, autorităţile intervin aşa cum se pricep, adică prost. Magdalena Şerban a primit condamnarea maximă. Asta în condiţiile în care persoane declarate responsabile primesc cinci-şase ani cu executare după ce intră în case şi omoară bătrâni pentru banii de pensie.
S-a făcut dreptate? Nici pe departe. Doar s-a creat aparenţa unui act de justiţie; crima de la Drisdor e rezultatul nepăsării şi neimplicării autorităţilor care au considerat că o astfel de problemă se poate rezolva de la sine, fără prea multă cheltuială şi fără implicare. În timp ce Marea Britanie, spre exemplu, are un ministru însărcinat cu prevenirea sinuciderilor, România nu are niciun fel de programe menite să ajute persoanele cu probleme psihice. Dar are cel mai stufos guvern din Europa; măcar la ceva ne pricepem şi noi…
