Lucia OLARU NENATI
scriitor
A, nu voi scrie despre culturile agricole de toamnă, deşi şi acestea au contat mereu, iar în era precedentă se scria mult despre culesul cartofilor de pe câmpurile pline de roade – dar şi de noroaie – în care ţărani, soldaţi, sau chiar elevi, învăţau truda culesului ca pe o lecţie de viaţă. Nu mă pricep la agronomie, doar văd cu strângere de inimă multa risipă, quasi-generală, lipsa de coerenţă, de armonie şi de ordine care domină epoca de acum. Dar să revin la “oile” mele, adică la ogorul la care mă pricep o leacă, fiindcă mi s-a repartizat ca spaţiu de executare a stagiului existenţial, şi anume acela al culturii spirituale. În acest palier s-au petrecut şi încă se petrec în toamna asta evenimente demne de atenţie. Ca unul ce mi-a fost aproape de suflet şi de viaţă, consemnez dintre acestea, aniversarea a 60 de ani de activitate a Teatrului “Mihai Eminescu” cu trupă proprie, adică un “motor” central al ţinutului nostru septentrional (adică nordic, pentru cine nu ştie!) care a animat energic aceasta diacronie. S-au făcut deci toate cele de cuviinţă pentru celebrarea acestei semnificative aniversări de către cei ce diriguiesc teatrul acum. Au fost invitaţi pe scenă cei implicaţi de-a lungul vremii în conducerea teatrului, acei “căpitani de vapor” care-au avut vremelnic în mâini timona acestei instituţii majore, dintre care unii au lipsit, din păcate, din motive, vai, atât de omeneşti. Au cuvântat şi oaspeţi oficiali – precum ministeriabilul Geo Popa – ca şi câţiva din teatrele de peste regretabila graniţă, precum Cahul şi Soroca, fiind cinstiţi şi foşti şi actuali membri ai colectivului teatral. Se cuvine menţionată prezenţa unui personaj deosebit, care a animat mereu în mod referenţial statutul teatral, actorul şi fostul director Stelian Preda, care şi de astă dată a avut suflul energic de-a evoca viaţa teatrală a vremii sale, ba a susţinut şi un recital expresiv pentru stilul său interpretativ. El a adus în dar şi o carte intitulată “Vieţile unui vis: Teatrul”, în care şi-a evocat toată desfăşurarea pasiunii lui existenţiale. Remarcabilă a fost şi prezenţa unui botoşănean devenit notoriu pentru marea scenă naţională, dar şi internaţională, marele regizor Alexa Visarion, care nu doar că şi-a etalat strălucitoarea personalitate cu căldura întoarcerii triumfale la obârşie, ci a lansat şi el o carte de excepţie intitulată “Nostalgia valorii”- prezentată de Călin Ciubotari – dar a şi ţinut să acorde el însuşi onorante distincţii unor oameni merituoşi.
În ce mă priveşte, nu am a consemna aici ce a însemnat pentru mine perioada de directorat a celor două teatre botoşănene, desfăşurate sub crunta apăsare a autofinanţării, ci doar a releva, cum am făcut-o şi pe scena mărturisirilor, că şi teatrul a fost pentru mine o mare pasiune, la fel ca şi muzeografia Ipoteşteanului, de fapt, motivul aflării mele în acest loc. Misiunea de-a detalia relieful atât de variat al acelei perioade ardente revine scriitoarei care sunt. Deocamdată se cuvine să reliefez, în calitate de jurnalistă, un alt fapt remarcabil al acestei manifestări, apariţia şi lansarea unei lucrări semnată de Constantin Adam şi intitulată inspirat “Spectacolul spectacolelor Teatrului din Botoşani”, adică o carte document care succede ca importanţă şi valoare, edificiului istoric teatral construit până la o etapă, de mult regretatul istoric Ştefan Cervatiuc. Adică, pe scurt – căci n-avem spaţiu destul pentru câte ar merita etalate! – cartea aceasta conţine elementele concrete, sistematizate, ordonate cronologic, ale derulării acestei perioade aniversate acum, adică distribuţiile spectacolelor realizate atunci, cu nume, date, fotografii, număr de reprezentaţii, festivaluri, câteva cronici ş.a. Aşadar, o carte aproape tehnică în structura ei, structură care reprezintă, de fapt, osatura acelui organism teatral ce-a marcat această diaconie. Prin aceasta ea se aseamănă cu rodul cronicarilor din vechime care ne-au lăsat moştenire povestea vremurilor. Un mare ”Bravo!” se cuvine cronicarului, ca şi directorului de acum, Traian Apetrei, care a iniţiat, organizat, invitat, cuvântat, cazat, decorat şi medaliat, deci structurat toate articulaţiile acestei vrednice sărbători. Şi, nu în ultimul rând, actorilor de azi care au ilustrat prin spectacolele prezentate cu talent, siguranţă, farmec, profesionalism, etapa actuală a istoriei teatrului ce poartă numele Poetului.
Un singur regret marcat cu tristeţe – animat totuşi de speranţă -: că această sărbătoare nu s-a desfăşurat în clădirea teatrului renovat, ci tot în refugiu.
