Aşa cum noi avem ţuica, aproape fiecare stat are o băutură tradiţională, care rezonează cu temperamentul celor care le savurează, dar şi cu zona geografică.
E greu de crezut că vom vedea vreodată un eschimos degustând, cu un aer de fin cunoscător, un vin de viţă nobilă, situaţie valabilă şi pentru cei din taigaua rusească. La fel de nefirească e şi asocierea dintre un francez, spre exemplu, şi datul paharelor de vodcă peste cap, unul după altul. Fiecare naţie şi-a ales, de-a lungul secolelor, băutura care i se potriveşte şi care se asortează cu bucatele-i tradiţionale, diferenţe apărând şi de la o regiune la alta.
Sangria spaniolă
Sangria este o nebunie de arome, dată de amestecul delicios de vin roşu, suc de portocale şi bucăţi de fructe (ananas, portocale, mere). Un pahar cu sangria rece, cu bucăţi de gheaţă, vă readuce cheful de viaţă în toridele veri din Peninsula Iberică. Deşi are un gust ce îmbie la băut, trebuie să aveţi mare grijă de vorba românească: „Dulce, dulce, dar te duce!”.
Reţeta sună cam aşa: se amestecă într-un vas mare o jumătate de cană cu zahăr, o sticlă de vin roşu sec, o portocală, o lămâie, un kiwi, căpşuni şi un măr, tăiate în cuburi mici, plus un pahar cu suc natural de portocale. Lăsaţi la răcit şi apoi consumaţi cu cuburi de gheaţă. Pentru un plus de savoare, puteţi prepara cuburile de gheaţă din vin şi nu din apă.
Sake-ul japonez, licoarea zeilor
Locuitorii din Ţara Soarelui Răsare consideră că băutura lor naţională, sake, este licoarea zeilor. De aceea, acest vin cu gust ciudat nu este băut doar la mesele din familie sau din societate, ci este folosit şi în timpul ceremoniilor religioase. De asemenea, acesta e adus ca ofrandă la altarele închinate zeilor şi strămoşilor. Băutura este obţinută din orez fermentat şi se poate servi, în funcţie de anotimp sau preferinţă, fierbinte sau rece, la preparate pe bază de peşte şi legume. Nu există un singur fel de sake, ci se găsesc diverse sortimente variate ca tărie, aromă, dulce sau sec.
O băutură deosebită aşa cum e sake se bea cu o etichetă pe măsură: cupele (care sunt foarte mici) nu se ţin pe masă, ci în mână atunci când se toarnă licoarea în ele. Nimeni nu îşi umple singur cupa, ci aşteaptă să fie servit. Cupele se beau dintr-o singură înghiţitură. Dacă cineva nu mai vrea să bea lasă cupa pe masă.
Atenţie! Nu se refuză niciodată prima cupă, japonezii considerând acest gest ofensator!
Tequila mexicană
Ai, ai, ai, tequilaaaa!!! Agitaţii mexicani sunt cei care au făcut cunoscută (cu ajutorul turiştilor, evident) această băutură atât de renumită astăzi. Dacă alte băuturi sunt cunoscute doar pentru gustul lor, nu acelaşi lucru se poate spune despre tequila. Ea se bea după un ritual special şi anume: se ia un praf de sare, se bea paharul cu tequila dintr-un foc şi apoi se mănâncă o felie de lămâie. Paharele cu care se bea tequila sunt foarte mici (nu trebuie să depăşească 50 ml).
Această băutură se prepară dintr-o plantă asemănătoare cu cactusul, din familia Agavaceae, după reţete ţinute secret destul de bine. Un zvon răspândit la un moment dat dădea clar că băutura e veritabilă dacă are în sticlă un vierme. Lucru total neadevărat! Ideea cu viermele a aparţinut unui producător american, pe considerent de marketing.
Belaruşii au kvas
În perioada interbelică, o băutură ciudată făcea furori în România: Kvas. Originar din spaţiul ex-sovietic, mai precis din Belarus, kvasul este foarte bun în perioadele toride, de vară. Este bogat în minerale şi săţios, fiind foarte des utilizat în curele de slăbire, pentru că suplineşte unele mese şi elimină toxinele.
Reţeta spune că trebuie să prăjiţi 500 g pâine de secară, pe care să o puneţi într-un borcan mare de cinci litri. Turnaţi deasupra patru litri de apă fierbinte. După patru ore, strecuraţi şi adăugaţi o bucăţică de drojdie (cât o nucă), 150 g de zahăr şi o linguriţă cu frunze de mentă. Lăsaţi la fermentat încă cinci ore, până apare o spumă. Strecuraţi şi apoi trageţi în sticle, pe care le umpleţi trei sferturi. Puneţi în fiecare sticlă câteva stafide şi apoi legaţi bine la gură. Păstraţi sticlele într-un loc rece şi întunescos timp de trei zile. Apoi puteţi începe să consumaţi.
Ouzo, ţuica grecilor
Ouzo este o băutură mai tare, preparată din anason combinat cu fenicul, coriandru şi mastic. Băutura se consumă înainte de mese (este un bun aperitiv) fie simplă, fie combinată cu apă. În momentul în care este amestecată cu apă, băutura devine de un alb lăptos. Iniţial, ouzo a fost o băutură strict masculină, însă acum ea poate fi consumată fără restricţii de orice doritor. Se spune că, pe principiul „cui pe cui se scoate”, un pahar cu ouzo şi foarte multă gheaţă îi scapă pe greci de mahmureală.
Pisco – coniacul peruan
Calmii şi blânzii peruani au o băutură tradiţională extraordinară: pisco. Acest coniac foarte aromat se prepară din struguri presaţi în vase de lut, ce se numesc… pisko. Peste struguri se adaugă drojdie şi zahăr, ce accentuează fermentaţia. Vinul obţinut în acest fel este lăsat la distilat şi apoi „pus la învechit” în butoaie de stejar. Un litru de pisco se obţine din şapte-opt kilograme de struguri. Localnicii beau pisco amestecat cu suc de lămâie şi zahăr.
Votca sau „apa vieţii”
Votca, făcută celebră de ruşi, a apărut în… Egipt. Călugărul Zosima, considerat părintele votcii, a observat că anumite fructe fermentate în „corceaga” (vase uriaşe) dau în urma distilării un lichid transparent, puternic alcoolizat. Votca a fost folosită iniţial ca medicament. De aici probabil şi numele „aqua vitae”, adică apa vieţii. Nu se ştie cum a ajuns votca în Rusia. Aici, ţarul Ivan al III-lea a pus monopol de stat asupra producţiei de votcă. Etimologic, cuvântul îşi are originea în „vod”, care mai înseamnă medicament în ruseşte. Alte etimologii apropie cuvântul de „voda”, ce semnifică apă, „vodka” fiind un fel de soră mai mică a apei.
Din timpul lui Petru cel Mare datează obiceiul, ce se păstrează şi astăzi, în cazul în care oamenii întârzie la petreceri. „Vinovaţii” erau obligaţi să consume un litru jumătate de votcă drept pedeapsă pentru că nu au venit la timp. Acum, întârziaţii trebuie să bea doar un păhărel cu votcă. La ruşi, orice ocazie deosebită se sărbătoreşte dând pe gât un pahar cu apa vieţii.
Pastis franţuzesc
În afară de coniac, francezii mai au o băutură pe care o consideră de-a lor. Este vorba despre pastis, un lichior ce se bea înainte de masă. Pastis poate fi atât alcoolizat (40%-45% tărie), cât şi nealcoolizat. Se bea de obicei „botezat” cu apă, într-o proporţie de 1/5. Ca şi ouzo, şi pastis se opacizează în combinaţie cu apa. Din galben-transparent (nediluat) devine alb lăptos. Se bea în general cu multă gheaţă.
Oraşul în care consumul de pastis este deosebit de mare este Marsilia. Aici, băutura poartă numele de Pastaga. Datorită influenţei franţuzeşti, pastis se bea frecvent şi în Senegal.
Grappa
De origine italiană, grappa este obţinută prin distilarea boascăi de struguri. Grappa se poate bea în cafea sau ca digestiv după mesele copioase.
Poteen, tărie irlandeză cu alcool 95%
Irlandezii sunt iubitori de poteen, şi ce aceea au poate cea mai tare băutură din lume, cu 90%-95% alcool. Din acest motiv, băutura preparată prin distilarea… cartofilor a fost multă vreme interzisă şi, de aceea, consumată pe ascuns.
Americanii şi punch-ul
De obicei, termenul de punch specifică un amestec, alcoolizat sau nu, de băuturi, unul dintre ele fiind neapărat suc de fructe. Cuvântul punch vine din limba persană şi înseamnă cinci, numărul minim de arome din acest cocktail. Cei care au adus băutura pe Vechiul Continent au fost marinarii englezi, în 1632.
Punchul „modern” apare după ce jamaicanii au introdus romul în această băutură.
