E deja o obişnuinţă ca jurnalele de ştiri să fie începute cu prezentarea celor mai recente evenimente rutiere. Numărul victimelor accidentelor rutiere din România e comparabil cu cel din China, dar acolo sunt mai bine de un miliard de locuitori, pe când la noi ţara se depopulează pe zi ce trece. Din ce în ce mai multe glasuri se întreabă ce e de făcut pentru a stopa nebunia de pe drumurile patriei, însă nimeni nu se grăbeşte să dea răspunsuri concrete, care să ducă la rezultate în adevăratul sens al cuvântului. Din când în când poliţia decide scăderea vitezei pe tronsoanele de drum unde evenimentele au o frecvenţă deosebită, dar această măsură are efectul celebrei frecţii cu alcool mentolat pe piciorul de lemn. Spre exemplu, în zona Lebăda, viteza maximă ameninţa să scadă undeva sub cincizeci de kilometri din cauza numeroaselor accidente petrecute în zonă. Asta fără să se ţină cont de faptul că majoritatea acestora s-au petrecut la viteze cu mult mai mari decât viteza maximă admisă pe autostradă. Degeaba se scade limita de viteză dacă şoferii nu sunt determinaţi să o respecte.
Şi se pare că, în cazul şoferului român, nu prea merge cu vorba bună. Dacă, în calitate de agent de circulaţie, îi vorbeşti frumos şoferului, ai şansa să fii luat peste picior, să fii pocnit cu uşa sau chiar luat la bătaie. Asta pentru că e ştiut că şoferul român ştie că are drepturi şi că plăteşte salariile agenţilor de la Rutieră. Şi cine plăteşte are dreptul de a sta în faţă. Gândire tipic mioritică, nimic de comentat sau de surprins.
Aparent, nu există soluţii. Indicatoarele rutiere sunt ignorate cu inconştienţă, aşii volanului scot din bolizii lor mai mult decât reuşesc s-o facă piloţii de profesie. Amenzile nu sperie pe nimeni, iar beţivii care urcă la volan tind să devină mai mulţi decât cei care urcă fără să apeleze la întăritoare. Panourile de avertizare, alea pe care scrie numărul de accidente şi de victime pe tronsoanele periculoase şi de la care se aşteptau atâtea n-au avut nici pe departe efectul aşteptat.
Şi totuşi… Cu ceva timp în urmă câţiva şmecheri care şi-au plimbat maşinile pe plaja de la Mamaia au fost premiaţi. Mai exact, amendaţi cu 20.000 lei. Adică două sute de milioane în lei vechi. O sumă aberantă, dacă ne gândim că, totuşi, să pătrunzi cu maşina pe plajă e mai puţin periculos decât să goneşti cu două sute şi ceva la oră chiar şi pe autostradă. Dar s-a întâmplat.
E evident că România e plină de şoferi plini de sine şi al căror ego atinge cote astronomice. Cei mai mulţi au ajuns vara asta la mare. Şi chiar dacă simţeau nevoia să demonstreze ceva nu s-au mai încumetat să intre cu maşina pe plajă la Mamaia. Prin alte părţi, unde autorităţile sunt ceva mai tolerante, a fost invazie de şmecheri. Dar nu şi la Mamaia. Pe plaja de la Corbu, acolo unde doar se vorbeşte de amenzi, dar acestea nu se aplică, chiar dacă e zonă protejată, petrecăreţii nu numai că îşi parchează maşinile, dar încing grătarele, filmează chiolhanul şi-l dau mai departe, să vadă tot poporul ce şi cum. E de presupus că dacă s-ar trezi premiaţi cu o amendă a cărei valoare să depăşească sensibil valoarea voucherului din dotare, astfel de şmecheri ar deveni mult mai prudenţi când e vorba de infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere. Dar aşa…
Cumva, o soluţie aberantă şi-a arătat din plin eficienţa. Amenzile aberante i-au determinat pe şoferii de fiţe să caute alte locuri în care să-şi etaleze talentele. Dacă vor să facă plajă la Mamaia mai întâi caută loc de parcare, apoi păşesc pe nisip la fel ca restul muritorilor.
Poate că aceasta e soluţia pentru problemele apărute pe drumurile din România. N-ar fi rău să se apeleze la sancţiuni aberante când e vorba despre alcool. Chiar şi cei mai inconştienţi dintre participanţii la trafic ar deveni incredibil de temperaţi dacă ar şti că riscă o amendă care depăşeşte valoarea maşinii conduse la beţie (în unele cazuri n-ar fi vorba, totuşi, de o sumă prea mare; sunt destui care circulă cu maşini pe care au plătit o sumă formată din trei cifre). Românul, pe lângă faptul că e şofer înăscut şi plin de sine, e şi foarte atent cu buzunarul din dotare. E mână spartă când e vorba de sume mici, dar când nota de plată e consistentă gândeşte cu alt cap.
Aşa e pe la noi, eternul paradox românesc. Plin de contradicţii şi aberaţii. Dar, dacă soluţiile aberante şi-au dovedit eficienţa, de ce nu le exploatăm potenţialul? S-ar putea să meargă. Pentru că acolo unde soluţiile normale s-au dovedit neputincioase în faţa realităţii aberante, singura rezolvare trebuie să facă parte din aceeaşi sferă. Cea a aberantului.
Ciprian MITOCEANU
scriitor