Virgil COSMA
jurnalist
Parlamentul European a aprobat miercuri raportul care constată că Guvernul Ungariei, condus de Viktor Orbán, prezintă „riscul clar” de încălcare a valorilor UE şi a dispus iniţierea procedurii de sancţionare a Ungariei în virtutea Articolului 7 al Tratatului Uniunii Europene, articol creat în 1999 şi introdus în Tratatul de la Nisa în urma ascensiunii extremei drepte în Austria. Acest vot este începutul unui proces lung şi complex, fiindcă avizul PE este doar unul consultativ. În baza acestui aviz, Comisia Europeană sesizează Consiliul European, unde este nevoie de cel puţin 4/5 din voturi pentru a fi declanşată următoarea procedură: statul membru în cauză este audiat şi încep negocieri. În cazul eşecului negocierilor, în următoarea etapă este nevoie de un vot în unanimitate în Consiliul European pentru a suspenda dreptul de vot al ţării vizate.
Şi, în fapt, pe asta se bazează promotorii iliberalismului în Europa. Ca urmare a opoziţiei Poloniei, a statelor din vecinătatea Ungariei – cel puţin Slovacia, Cehia, Croaţia, cărora li se vor adăuga Italia şi probabil şi România – unanimitatea va fi imposibil de atins. În plus, în acest caz – nu şi în viitor – contextul este în favoarea Ungariei. Se apropie alegerile europene şi Partidul Popularilor Europeni, care include şi Fidesz, partidul lui Orbán, are nevoie ca de aer de fiecare membru. Astfel încât, deocamdată, procedura lansată de PE este o sancţiune mai mult diplomatică. Care însă îl plasează pe liderul maghiar drept în fruntea taberei conservatoare europene. O poziţie invidiată, pe care o vizează destui alţi lideri ai ţărilor membre. Devine astfel posibil ca în cursul summitului de la Sibiu pe tema viitorului UE să asistăm la o creştere a faliei dintre cele două tabere. Una reprezentată de preşedintele francez Macron – a democraţiilor consolidate, laice, fără teamă de multi-culturalism şi amestec genetic, iar cealaltă de premierul maghiar Orbán – cu puternice accente de omogenitate etno-genetică, religioasă şi identitară.
Frontul conservator european, cu membrii enumeraţi mai sus, deşi neunitar şi nici îndeajuns definit ideologic, este în acelaşi timp şi un opozant vehement al supra-reglementărilor de la Bruxelles. Chiar dacă nu este majoritar, şi nu va fi nici în viitorul apropiat, va putea bloca destul de multe iniţiative europene şi va găsi aliaţi importanţi în afara UE, precum preşedinţii Trump şi Putin. Curentul iliberal nu este numai despre identitate, conservator şi antiglobalist, impus cel mai adesea prin regimuri devenite autocrate, ci şi despre redefinirea drastică a competenţelor instituţiilor europene. Aici este partea cea mai sensibilă, la care rezonează din ce în ce mai multe state membre. În această cheie trebuie interpretat ultimul discurs al preşedintelui CE privind starea Uniunii. Dl Juncker a pledat în favoarea activării articolului 7 de fiecare dată când statele membre încalcă principiile acceptate în momentul aderării.
Asta în plan ideologic. Fiindcă în plan economic, treburile stau cu totul altfel şi ele nu trebuie amestecate sub nici o formă, decât când se ajunge la extremisme. Dezinteresul investitorilor pentru standardele democratice ale ţărilor în care investesc este confirmat în Americile de Sud şi Centrală, în Rusia, China şi chiar în exemplul de mai sus, Ungaria. Agenţiile de rating utilizează doar în secundar standardele democratice pentru economiile pe care le monitorizează. Focalizarea lor este, în primul rând, pe stabilitatea economică şi financiară, siguranţă şi predictibilitate, mecanismele pieţei şi abia apoi pe politicile economice şi corectitudinea instituţiilor care asigură balansul şi controlul puterii. Pentru investitori contează cu adevărat calitatea infrastructurii rutiere şi feroviare, raportul dintre nivelul de educaţie al forţei de muncă şi costul ei, neintervenţia brutală şi impredictibilă a politicului în politicile fiscale şi, nu în ultimul rând, calitatea de membru al UE şi al NATO (tocmai de aceea putem vorbi despre o excepţie notabilă în cazul Turciei, unde preşedintele Erdogan a trecut acea linie roşie care marchează o ţară frecventabilă, intrând cu bocancii în politica monetară a Băncii Centrale).
Aşadar, problema noastră nu este apropierea sau chiar identificarea cu puternicul curent iliberal care cucereşte tot mai mult spaţiu în Europa şi în lume, ci cu totul alta, una şi aceeaşi de peste 100 ani: corupţia. Căreia se adaugă, mai nou, nepotismul şi absenţa predictibilităţii fiscale şi legislative. România este marginalizată, în afară de corupţie, din aceleaşi cauze, nerezolvate în cei 28 ani de post-comunism: lipsa infrastructurii, a meseriaşilor – plecaţi în lumea largă şi fluctuaţiile insuportabile ale regimului fiscal. Dacă adăugam lipsa facilităţilor în turism şi serviciile de o calitate execrabilă, ştim de ce nu vin nici turiştii. Europenii au stat de vorbă cu Iliescu până când a chemat minerii, cu Năstase – până a fost dovedit ca fiind corupt, cu Geoană, cu Ponta şi cu Băsescu în aceleaşi limite. Dar refuză, cu orice risc, să negocieze cu un membrii unui grup infracţional, dovedit prin condamnări definitive. Prin urmare, dincolo de aceste presiuni politice ale Europei, care pot deveni şi sancţiuni economice, soluţia ieşirii noastre din marasm trebuie să vină din interior.
