Este o expresie ale cărei înţelesuri le cunoaştem cu toţii, mai puţini fiind cei care ştiu faptul că la originea acestui frazeologism se află o străveche îndeletnicire, legată de prelucrarea cânepii. Până în secolul trecut nu se putea imagina o gospodărie ţărănească din inventarul căreia lipsea cânepa, folosită la confecţionarea artizanală a vestimentaţiei tradiţionale.
De altfel, primul înţeles pe care îl dă DEX verbului „a îndruga” este acela de „a toarce lână sau cânepă în fire groase şi puţin răsucite, necesare pentru anumite ţesături”. După recoltare, cânepa era strânsă în snopi, care se lăsau la uscat în curtea casei sau pe lângă garduri. Urma topitul cânepii, care dura câteva săptămâni, cânepa fiind lăsată în apă până când putrezea partea lemnoasă şi se desprindea fibra de pe ea. În continuare se făcea meliţatul cânepii, prin care se zdrobea partea lemnoasă a tulpinii şi se alegea fuiorul. Apoi, cânepa era pieptănată, alegându-se firele lungi, rezistente, din care urmau a fi făcute obiecte de vestimentaţie, ştergare etc., prin toarcere şi ţesere.
Urma îndrugarea, adică toarcerea firelor de cânepă, tortul de câlţi rezultat fiind folosit la confecţionarea pânzei de sac, a saltelelor, funiilor, adică a unor produse textile de importanţă secundară. De aici şi alt înţeles al expresiei „a îndruga”, acela de a vorbi fără rost, de a spune nimicuri, lucruri lipsite de importanţă, asemenea câlţilor aproape nefolositori ce rămâneau în darac după pieptănarea cânepii.
De unde expresia „a îndruga verzi şi uscate?” Pentru a fi toarsă, cânepa trebuia bine uscată. A amesteca, însă, fire verzi, umede, cu cele uscate, în timpul îndrugării, era un semn de nepricepere, de aici alt înţeles al expresiei, acela de „a face ceva în pripă, a înjgheba”, a improviza. Ceea ce rezulta din procesul de fabricaţie al firelor astfel amestecate nu era un produs trainic, de încredere şi din această operaţie de prelucrare a cânepii, prin transfer metaforic, s-a ajuns la expresia „a îndruga verzi şi uscate”, adică „a exprima prost ceva, a înşira, a spune fleacuri, minciuni, vrute şi nevrute” (dexonline.ro).
Mutarea înţelesului din planul concret, practic, în cel abstract, e uşor de înţeles dacă ne referim la etimologia cuvântului text. În latină, „textum” înseamnă ţesătură, „textus” = înlănţuire, iar „téxere” = a ţese (dexonline.ro). La urma urmei, ce e textul altceva decât o ţesătură de cuvinte care, pentru a avea sens, trebuie să fie bine potrivite şi închegate, iar nu verzi şi uscate?
La final, legat tot de prelucrarea cânepii, citez o altă expresie: „a da cu meliţa”, adică a trăncăni, a flecări. Meliţa este o unealtă făcută dintr-o bucată de lemn avînd în mijloc o despicătură în care cade o limbă cu ajutorul căreia se zdrobesc, după topire, tulpinile de in, de cînepă etc. pentru a se alege fuiorul. Mişcarea rapidă a limbii, dar şi zgomotul destul de puternic, au dus la asocierea meliţei cu limbuţia, cu vorba multă, fără de sfârşit.
Şi chiar dacă se supără consoartele noastre, de regulă asocierea meliţei se face cu persoanele de sex feminin, fie ele soţii, mame sau surori (“gura babei umblă cum umblă meliţa”).
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
