Auzind mereu despre problemele majore, trenante, sufocante, aparent fără leac şi tot mai acute pe care le ridică la noi tema gunoiului, devenită o adevărată criză, am încercat să revăd ceea ce ştiam despre modul cum se rezolvă această problemă atât de importantă în alte ţări. Aşa că, lăsând deoparte alte aspecte pe care mi le propusesem să le relev în acest posibil jurnal german, mă străduiesc să-mi reamintesc ce am aflat/observat/constatat despre cum funcţionează în Germania acest circuit, de vreme ce efectul rezolvării sale fără eroare e o curăţenie aproape desăvârşită, cam ca aceea din spitale, iar impresia generală este că totul e mereu proaspăt, lucitor, recent curăţat, scuturat şi împrospătat. Aşa încât nici nu pare că acolo ar exista acel gunoi concret, urât mirositor şi vermuitor pe care, vai, noi îl cunoaştem atât de bine.
Desigur contează şi faptul că oamenii de azi sunt eficienţi în toate compartimentele vieţii lor şi, mai ales, aruncători de lucruri vechi şi de tot ce nu e folositor, de orice balast netrebuitor, înlăturat fără emoţia păstrării amintirilor de preţ. Şi nu oricum, ci după o întreagă filozofie a aruncării gunoiului care este sortat atent pe categorii aproape filozofale, activitate căreia i se dedică o importantă parte a vieţii, timpului, atenţiei, preocupării intelectuale a acelor oameni, încât pare a fi partea cea mai consistentă din economia vieţii lor.
Scriam mai sus despre o filozofie a gunoiului, o preocupare mai mare decât este la noi, de pildă, lupta politica care aici nu pare a înceta nicicând. In Germania cea care nu încetează este preocuparea gestionării gunoiului, activitatea de apărare contra evadării haotice a acestuia ce pare a fi prioritară, pe când politica pare a nu exista, pur si simplu; important e gunoiul, nu acţiunile politicienilor care-şi văd de treaba lor acolo sus, în guvern şi nu deranjează viaţa cotidială a lumii, ocupată să nu greşească sortarea gunoiului! Există broşuri de mărimea unor cărţi întregi, la care se vede că au lucrat şi lucrează într-una aparate întregi administrative, servicii cu mulţi lucrători, în primul rând dintre cei de concepţie, care tratează chestiunea cu seriozitatea unor teme de doctorat. Locuitorii primesc informaţii scrise despre mânuirea deşeurilor, despre planificarea circuitului resturilor menajere pe străzi, pe zile, pe categorii şi li se distribuie gratuit de la primărie saci galbeni, mari, destinaţi în special obiectelor de plastic a căror colectare este diferită de a celorlalte categorii. Aşa încât fiecare locuitor de la sat sau din oraş nu poate spune că nu ştie cum trebuie organizat gunoiul, după ce categorii, când şi unde se depozitează el şi după ce reguli. Există mai multe categorii de containere, nu numai pe străzi, ci –nota bene!- şi în locuinţele personale ale oamenilor, unde se sortează încă din primul impuls distribuirea a tot ce este destinat eliminarii: alimentele separat de hârtie, plastic sau metal şi, mai ales, sticlele care au o adevărată orgă de tomberoane inscripţionate cu indicaţii preţioase. Acestea trebuie sortate şi selectate după culori: albe, verzi şi negre, iar dopurile lor se depozitează separat în containerele pentru metal. Toate aceste informaţii trebuie aflate cu celeritate de oricine vine să locuiască în acel spaţiu, de fiecare copil care abia merge în picioare şi care trebuie să-şi însuşească în care recipient trebuie să arunce ambalajul de la bomboane şi unde hârtia ciopârţită de el. In acestă grijă manifestată din pornire stă, de fapt, secretul operaţiunii.
Căci miracolul constă în respectarea cu străşnicie a acestor indicaţii care la noi sunt luate încă în derâdere, în băşcălie, ca fiind ceva hilar (deşi între timp, doar şi la noi s-a instituit separarea pe tipuri de deşeuri!). Dar acolo dacă greşeşti sau neglijezi, vine vecinul şi sună la uşa ta tocmai când ai nişte musafiri importanţi şi te apostrofează, politicos, dar sonor şi autoritar, că ai aruncat o sticlă la containerul pentru hârtie şi te face să roşeşti de faţă cu musafirii mai ceva ca la şcoală.
Am văzut la o margine de sat, dincolo de ultima casă locuită, cum un locuitor a venit evident de mai departe, cu două sticle de bere în mână, vesel, probabil după consumul lor, dar şi amabil din fire şi ne-a dat bineţe – ca toţi oamenii de pe aici, în general, care-ţi zâmbesc şi te salută pe stradă chiar dacă nu te cunosc – (făcând şi o glumă pe care nu am înţeles-o, căci humorul german e şi mai greu de înţeles!) şi a depus sticlele, fiecare în containerul destinat ei. Dar înainte de asta a deşurubat dopurile şi le-a băgat în buzunar, spunând printre sughiţuri că a uitat să facă asta de acasă şi, iată, acum va trebui să meargă înapoi la containerul de metal care este în cealaltă parte a satului. Ar fi putut să le arunce cu totul căci satul e rar străbătut de vreun locuitor şi acela, mai ales pe bicicletă, iar poliţai n-am prea văzut şi nici nu ştim cum le este uniforma.
Dar chestiunea importantă în acest expozeu este aceea că regula este atât de adânc încastrată în mintea omului, chiar şi a celui foarte bine dispus de consumul alcoolului, încât, chiar şi abţiguit, el nu se abate de la ea aşa cum câinii ştiu că nu au voie să umble singuri ori, doamne fereşte, să muşte oameni. Concluzia este, iar, una truistic, jenant de simplă: de aici începe rezolvarea crizei gunoiului.
Lucia OLARU NENATI
scriitor