Ţăranul ca ţăranul, dar câţi dintre noi, mai ales bărbaţii, ştim ce e şofranul? Plantă căreia îi priesc regiunile mediteraneene, şofranul este originar, se pare, din Asia Centrală (şi astăzi, Iranul este cel mai mare producător mondial), de unde arabii/maurii l-au adus în Europa, mai întâi în Spania. Cel mai cunoscut este condimentul cu acelaşi nume, dar din şofran se extrag şi coloranţi, uleiuri aromatice, dar şi alte substanţe cu utilizări în medicină şi alimentaţie (https://ro.wikipedia.org/wiki/Şofran). Este cel mai scump condiment din lume, preţul unui kg ajungând la 30-40.000 de euro. Nu degeaba i se mai spune şi „aurul roşu”, fiind în vechime asociat cu lumina, doar capetele încoronate putând purta veşmintele vopsite cu extract din stigmatele plantei, de altfel partea cea mai valoroasă a şofranului. Dă o savoare deosebită mâncărurilor ce conţin pui, miel, oaie sau orez. Spaniolii îl folosesc la paella, iar italienii nu concep risotto fără şofran.
Nu e de mirare, dat fiind preţul său atât de mare, că la şofran aveau acces doar cei cu o situaţie materială foarte bună. Omul simplu, ţăranul, nu ştia să aprecieze planta ca atare, despre care văzând-o expusă la târg, în forma bulbilor vânduţi la tavă, relativ mai ieftin, gândeau că e otravă. Fiind un condiment exotic, foarte scump, virtuţile sale culinare, doar în cazul anumitor alimente, erau cunoscute de un grup restrâns de persoane, din elita urbană. Stelian Dumistrăcel reproduce, în acest sens, citându-l pe Iuliu Zanne, un proverb românesc: „Mocanul nu ştie de ce-i bun şofranul, că-l pune în păsule”, adică în mâncarea de fasole (Stelian Dumistrăcel, „Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti”).
Nu e de mirare că şofranul este menţionat de multe ori în literatura română sau universală. Cea mai veche referinţă pare a fi cea din „Cântarea cântărilor”, parte a bibliei ebraice: „13. Odraslele tale sunt o grădină de rodii, cu cele mai alese roade, mălini negri şi nard (plantă foarte aromată din regiunea munţilor Himalaya, n.ns.). 14. Nard şi „şofran”, trestie mirositoare şi scorţişoară, cu tot felul de tufari de tămâie, smirnă şi aloe, cu cele mai alese miresme”.
Ca şi colorant, planta servea şi la falsificarea unor alimente, fiind un înlocuitor al oului în cozonac (evident, doar ca şi culoare, nu ca şi gust!), fapt menţionat şi de Anton Bacalbaşa în fragmentul „Paştele” al cunoscutei sale scrieri satirice „Moş Teacă”: „În curtea cazărmii era întinsă o masă lungă, peste care se aşternuseră cearşafuri. Unul lângă altul stăteau aliniate tacâmurile: o gamelă, o lingură, două ouă roşii şi câte o felie de cozonac, al cărui şofran protesta energic împotriva zicătoarei că «nu ştie mocanul ce-i şofranul»”.
Stelian Dumistrăcel arată că la oraş şofranul era folosit la falsificarea prin îngălbenire a covrigilor şi rachiului, de aici altă posibilă aluzie referitoare la ignoranţa omului simplu: “nu ştie ţăranul ce-i şofranul”. În replică, o vorbă de duh din partea oamenilor simpli, a “ţăranilor”, cum li se spune peiorativ şi care râd de nepriceperea orăşenilor la fructe, la agricultură şi pomicultură în general: “Ţăranul nu ştie ce-i şofranul, dar nici târgoveţul ce e pădureţul (merele pădureţe pe care cei necunoscători le confundă cu merele de cultură)”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
