Să avem grijă de ai noştri

Cătălin MORARU
redactor şef

Când am cerut de la consiliul judeţean şi prefectură numele, funcţiile şi salariile persoanelor angajate în 2017 şi 2018, ni s-a răspuns că nu se poate, pentru că sunt secrete. Alibiul pentru asta a fost legea aia cu datele personale, ni s-a citat chiar şi un proces pierdut pe chestia asta. Procesul era, evident, pe cu totul altă speţă. La stat nu există – sau nu ar trebui să existe – secrete. Asta până în era PSD, unde încep să existe. Îi şi înţeleg pe oameni. Dacă ai salariu de 70 de milioane de lei vechi într-un târg foarte sărac, nu prea vrei să apari la ziar, că dau hoţii peste tine. Deşi o soluţie ar exista, dacă vrei salariu mare, dar să rămână secret. Te angajezi în sectorul privat.
Să nu credeţi că e asta o iniţiativă a celor din Botoşani, e o chestie generală. Acelaşi răspuns, chiar cu aceleaşi formulări, au primit ziariştii peste tot în ţară. Şi cei din Bucureşti, când au întrebat numele consilierilor de miniştri. Care sunt 140. La unele ministere sunt de două ori mai mulţi decât prevede legea, dar mulţi sunt angajaţi cu jumătate de normă (adică în loc 8.000 de lei ca să nu faci nimic, primeşti doar 3.500). Şi la CJ Botoşani lucrează vreo 150 de oameni, chiar 170 după cum scrie la ei pe site. Nici nu îmi imaginam că încap atâţia oameni în clădirea aia, trebuie că e mare înghesuială, în ultima vreme. Ce activităţi desfăşoară cei angajaţi acolo, asta e altă poveste, despre care scriem zilele următoare.
Înghesuiala asta la slujbe de stat o găsim în toate instituţiile publice, mai ales în cele care se arde gazul. La nivel local avem o organigramă extrem de stufoasă, iar la nivel central avem cel mai numeros guvern din Europa. Se adună cam vreo şase sute de mii de oameni care lucrează în administraţia centrală. Incredibil, nu? În cea locală sunt vreo opt sute de mii. Lor li se adaugă cei din diverse agenţii, direcţii de pe lângă consilii judeţene sau primării şi altele de acest gen. Aşa s-a ajuns ca în judeţe ca Botoşani, Vaslui, Teleorman, Tulcea un om din opt să lucreze la stat.
Nu sunt printre cei care cred că bugetarii sunt nişte trântori, care merită stârpiţi. Pentru că nu e deloc aşa. Chiar îi compătimesc pe puţinii care au reuşit să nu fie schimbaţi, că au multă treabă, din cauza numărului mare de nepricepuţi cu care s-au procopsit prin birouri. Însă acest stil de a lucra, pe care nu l-a inventat PSD, ne-a adus în situaţia ca România să îşi fi pierdut orice capacitate de reacţie administrativă. Şi vedem asta la fiecare inundaţie, la fiecare ninsoare sau la fiecare licitaţie.
Explicaţia acestei furii cu angajările e simplă. Oamenii de la putere au neamuri multe. Aproape toţi miniştrii, inclusiv celebrul premier Viorica Dăncilă, şi-au angajat copiii şi/sau partenerii de viaţă prin diverse locuri călduţe. A fost prima lor grijă. La nivel local tot aşa se procedează, evident.
Prietenii şi cunoştinţele sunt în număr la fel de mare. Plus membri credincioşi de partid, care nu pot fi lăsaţi muritori de foame. Cazul Dragnea, în care două femei angajate la partid figurau în acte ca lucrând la o instituţie a statului e emblematic, în sensul că e o practică generală, Dragnea e doar unul dintre cei care au ajuns în instanţă pentru asta.
Motivaţia oarecum psihologică a acestui comportament e la fel de anostă, doar că e mai veche şi o avem în sânge. În vremea lui Ceauşescu, succesul în viaţă se măsura după câtă mâncare aveai pe masă. Mai bine zis, dacă erai sau nu în stare să faci rost de hrană pentru familia ta. Cei mai în vârstă îşi aduc aminte, probabil, de asta. În esenţă, era vorba despre cum reuşeai să te „descurci”, ocolind piedicile puse de sistem. Toate temerile românilor trec, de fapt, prin stomac din cauza foametei din comunism.
În cazul politicienilor, nu mai e vorba doar de mâncare, e vorba de bani, case, maşini, vacanţe exotice. Pentru marea majoritate a celor care îi votează însă, nu s-a schimbat mare lucru, tot un colţ de pâine a rămas lucrul cel mai important. Pentru că, la fel ca şi Ceauşescu, şi conducătorii actuali au priceput că atunci când alergi zi lumină ca să pui ceva pe masă copiilor, nu mai ai timp să te gândeşti la altceva.