Mănăstirea Popăuţi avea şi de dat bani, nu numai de primit. Astfel, la 27 aprilie 1818, reprezentantul Patriarhiei Antiohiei, la care era metoh mănăstirea de la Popăuţi (adică era subordonată administrativ), aflându-se în trecere prin Iaşi, solicită acesteia suma de galbeni fixată, invocând greutăţile prin care trece Patriarhia. La 9 octombrie 1819, acelaşi reprezentant al Patriarhiei, sosit în spaţiul românesc probabil pentru a împlini datoriile pe care, ca şi mănăstirea Sf. Nicolae, le aveau şi alte mănăstiri închinate acolo, confirmă, printr-o chitanţă, primirea sumei de 500 de lei de la biserica Sf. Nicolae de la Popăuţi.
La 16 ianuarie 1820, în proprietatea mănăstirii era menţionată moşia Duruitoarea (Văratic), pe Ciuhur, în ţinutul Hotin, din Basarabia. Cu vreo 20 de ani înainte de legea secularizării, adoptată în timpul domniei lui Cuza, mănăstirea Popăuţilor era în culmea prosperităţii. Aşa cum o arată actul din 21 august 1841, şi el se referă doar la o parte din averea mănăstirii, aceasta era impresionantă: celor patru sate de la Botoşani, Popăuţi, Răchiţi, Cişmea şi Teascu li se alăturau, în târg, 14 dughene de piatră, de unde se primea, anual, un bezmen (venit) considerabil. Se adăugau alte moşii, date în arendă, iazuri, mori, case şi locuri de casă în Botoşani. Între timp, în 1840, după peste 25 de ani de păstorire ca egumen, se stinsese din viaţă Inochentie Burghele Iliupoleos, el fiind îngropat în necropola exterioară a bisericii pe care o slujise atâta timp. În cripta 8, din necropola de la exteriorul bisericii, s-a descoperit „in situ“, o cărămidă având inscripţionat următorul text: „† 1840 ghenar 13 Inochentie Mitropolit Iliupoliei proestos Sf<intei> M<ă>n<ăsti>r<i> Popouţi Botoşani, săvârşit în vârstă de 72 ani”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU