La 7 iunie 1639, când Vasile Lupu întărea Cârstei Chiusei Brăileanul satul Ruşi, din ocolul târgului, printre cei care hotărâseră acea moşie este amintit şi „popa Ionaşcu de la biserica Domniei Mele de la curte din Botoşani”. Nicolae Iorga, într-unul din studiile sale, afirmă că biserica „de la curte”, din 1639, nu este cea cu hramul Sf. Nicolae, ci una din ale doamnei lui Rareş, din oraş. Istoricul botoşănean se înşeală, însă, aşa cum o demonstrează şi documentul din 4 iunie 1733, prin care Constantin Mavrocordat înnoieşte cărţile a doi preoţi, un diacon şi un ţârcovnic, de la „biserica domniască de la curte din târg din Botoşani, undi este hramul Sf. Neculai”, pentru scutire de darea domnească şi cea „vlădicească” (datorată Mitropoliei), de sulgiu (dare asupra vitelor şi oilor, luată în natură, pentru nevoile curţii domneşti), de dijme de pâine (a zecea parte din grâu sau mei), de podvozi (obligaţia de a căra până la cutea domnească produsele datorate acesteia), de chile (măsuri de capacitate şi greutate pentru cereale, având mărimi variabile), de conace (obligaţia de a găzdui solii sau ostaşii străini aflaţi în ţară), de olăcării (obligaţia de a pune la dispoziţia oamenilor domneşti, pentru ca aceştia să-şi continue drumul cu viteză, cai odihniţi), pentru şi de toate dările şi angheriile (obligaţia de a munci la lucrările publice, precum construcţia şi întreţinerea drumurilor, a podurilor, fortificaţiilor etc.) pe care ceilalţi preoţi trebuiau să le dea.
Preoţilor li se dă privilegiul de a lua vamă din târg, câte doi bani pentru fiecare vită ce se vinde şi câte un potronic (monedă de argint de origine poloneză) pentru fiecare cal, „precum au fost obicei de vac”. De asemenea, ei capătă învoire să ia „de trunchiul de mesărniţă” (locul în care avea voie măcelarul să vândă carnea), duminicile, câte o pecie (bucată sau felie de carne macră) „de trunchi” şi vamă din moara domnească, tot după obiceiul din veac. Vornicii (un fel de prefecţi), şoltuzul (echivalentul primarului) şi pârgarul (echivalentul consilierului local) sunt atenţionaţi să respecte porunca domnească.
Documentul ilustrează seria de privilegii domneşti de care se bucura această biserică „din vac”, probabil cu unele dintre ele înzestrând-o chiar ctitorul său, Ştefan cel Mare. Toate scutirile despre care se menţiona că beneficiau cei doi preoţi pot fi considerate ca tot atâtea surse de venituri pentru Doamna ţării, pe care aceasta, prin dregătorii săi sau ai domniei, le colecta de la restul târgoveţilor. Oricum, ţinând cont de numărul mare al vitelor şi cailor comercializaţi la Botoşani, acolo unde mai târziu se vor menţiona documentar atât Târgul vitelor cât şi Târgul cailor, precum şi faptul că, probabil, orăşenii erau obligaţi să macine grâul şi alte cereale la moara domnească, veniturile de care beneficiau cei doi oameni ai clerului erau substanţiale.
Nu numai slujitorii acestei biserici se bucurau de privilegii şi înlesniri, ci şi lăcaşul ca atare, căruia domnii fanarioţi, începând cu Ioan Mavrocordat şi continuând cu Constantin Racoviţă voievod, din timpul căruia biserica de mir e transformată în mănăstire, îi vor acorda sau întări scutiri şi privilegii, spre disperarea târgoveţilor botoşăneni, ale căror vechi privilegii erau încălcate.
Prof. dr. Daniel Botezatu
