Are, de obicei sensul de a umbla fără rost, a umbla creanga, a căsca gura, a umbla teleleu, a pierde timpul, a hoinări.
Expresia este des întâlnită mai ales în părţile Transilvaniei, dar şi în zona Bucovinei, acolo unde a ajuns prin influenţa austriacă, în perioada în care Bucovina a fost parte a Imperiului Habsburgic, apoi Austro-Ungar (1775-1918). Cuvântul, cu formele sale bărbunca, bărbunc, respectiv verbunca, verbunc, derivă din germanul werbung, ruteanul verbúnk, polonezul werbunek sau ungurescul verbung, toate însemnând recrutare în armată, înrolare (vezi dexonline.ro).
După 1699, când prin tratatul de la Karlowitz turcii cedează austriecilor Transilvania, dar mai ales începând cu domnia împărătesei Maria Tereza (1740-1780), în Transilvania, iar după 1775 şi în partea de nord a Moldovei, numită de către austrieci Bucovina (Ţara pădurilor de fag, în germană) se va institui practica austriacă a înrolării autohtonilor români în armata imperială. Aceştia erau ademeniţi cu petreceri şi jocuri acompaniate de muzică, băutură, ba chiar şi femei de moravuri uşoare, toate cu scopul de a obţine de la flăcăii naivi, care căscau gura, semnătura de înrolare în armata austriacă.
Bine aghesmuiţi după băutură, trataţi cum se cuvine şi cu poftele mai puţin cuviincioase îndeplinite de vivandierele ce-i însoţeau pe militari şi care pe lângă alimente şi bunuri de consum îşi puneau la dispoziţie propriul trup („Eu sunt vivandieră/Cu suflet voinicel/Şi drept cartuşieră/Am un polobocel”), săracii flăcăi semnau actul de înrolare în urma căruia, timp de câţiva ani, urmau să facă parte din armata austriacă. După ce semnau, ei jucau sau băteau bărbunca, sau bărbuncul, un dans ostăşesc, bine ritmat prin mişcări, cu multe bătăi pe diferite părţi ale corpului, dans ce se executa cu prilejul înrolării. Din gură-cască ademeniţi de exoticul spectacolului, urmându-i pe recrutori spre a vedea ce se întâmplă, tinerii deveniseră cătane imperiale cu acte în regulă.
Într-unul din capitolele romanului său, Mara, capitol intitulat chiar Verboncul, Ioan Slavici descrie cum decurgea spectacolul pe care, copil fiind, apucase să-l vadă probabil cu proprii ochi: „În vreme ce recrutarea se făcea cu uşile închise, Verboncul era în piaţă, de faţă cu lumea ce stătea de dimineaţă până seara îngrămădită, ca să vază cine şi cum intră. La masa pe care se afla o lădiţă cu bani, condica, o sticlă cu vin, câteva pahare şi o grămadă de şepci cătăneşti, şedea ofiţerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul şi două cătane înarmate, paza steagului. Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură şi vivandiera, o femeie ţanţoşă şi bine-mpanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viaţa ostăşească şi poftea mereu pe trecători să se apropie, să strângă mâna întinsă de dânşii, să deşerte un pahar, să primească şapca şi să ia banii.
Acela care prindea mâna ori primea şapca era prins, trebuia să deşerte şi paharul şi, vrea, nu vrea, era trecut în condică şi i se număra şi o sută de florini drept bani de cheltuială. Şi nu unul era căruia i se-nfunda şapca pe neaşteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plângă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobaşul bătea în tobă, trâmbiţaşul suna, steagul se desfăşura şi nu-i rămânea decât să jure. […] Era greu lucru să fii om tânăr, să-i vezi trecând şi să nu te iei după dânşii. În frunte, cu sticlele pline în mână şi de gât cu vivandierele, mergeau chiuind voinicii intraţi peste zi, după dânşii urmau căprarii cei buni de gură, apoi stegarul şi muzica, iar după toţi, lumea adunată de pe la toate răspântiile. Buştean ar fi trebuit să fii ca să nu alergi la portiţă ori la fereastră când ştii că aşa lucru numai rar se poate vedea”.
Prof. dr. Daniel Botezatu
