În permanenţă, comuniştii au căutat să minimizeze sărbătorile religioase, cele mai importante fiind Crăciunul şi Paştele, în favoarea „sărbătorilor” laice, cum erau 1 mai, 23 august, ziua republicii (30 decembrie). De multe ori, pregătirile pentru sărbătorirea zilei de 1 mai, „ziua oamenilor muncii de la oraşe şi sate” aveau menirea de a acoperi sărbătorile pascale.
Redirecționează 20% din impozitul pe profit al companiei.
Poți alege ca 20% din taxele plătite de compania ta să meargă către jurnalism de calitate, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la monitorul@monitorulbt.ro
*Baza legală poate fi consultată AICI.
Când Paştele pică în preajma campaniei de însămânţări
Istoricii Adrian Cioflâncă şi Adriana Radu redau, în volumul „Istoria recentă altfel – perspective culturale”, circumstanţele şi directivele de partid referitoare la modul în care trebuiau să se desfăşoare activităţile în zilele de Paşti. Astfel, în 1950, aşa cum o arată documentele din Arhiva PCR de la Arhivele naţionale ale României, s-a elaborat, de către „tovarăşi”, un document numit „Măsuri ce trebuie luate în legătură cu zilele de paşti”. Iată ce cuprindea documentul: «În acest an paştele cade în plină campanie de însămânţări şi se serbează în acelaşi timp de către ortodoxi [sic!] şi catolici (9-11 aprilie). Duşmanul de clasă va căuta să folosească şi acest prilej pentru a lovi sub diferite forme în regimul nostrum». Activiştii erau îndrumaţi să-şi petreacă timpul între oameni, pentru a-i supraveghea şi a păzi sediile de partid, precum şi pentru a le ţine discursuri despre pace şi agricultură. Nu erau permise zile libere înainte de ajunul Paştelui. Sărbătorile urmau a fi jalonate cu standuri de publicaţii politice şi caravane cinematografice. În Ateneele Populare şi Căminele Culturale erau organizate manifestări artistice şi culturale despre lupta pentru pace, precedate de cuvântări cu trasări de sarcini. Mai erau recomandate competiţiile sportive, excursiile, vizitarea unor obiective. Muncitorilor membri de partid le revenea sarcina să facă agitaţie politică în rândul rudelor şi al ţăranilor”.
Ce se întâmplă când găinile au decalcifiere?
Se petreceau, de multe ori, situaţii amuzante, cum este cea relatată de Ioana Pârvulescu, în lucrarea sa „Şi eu am trăit în comunism”. În primăvara lui 1988, Mihaela, o profesoară de engleză din Orăştie, merge la alimentara la care era arondată (vă mai amintiţi acele vremuri?) pentru a se aproviziona în perspectiva sărbătorilor de Paşte ce se apropiau. Sigur, avea cartele pentru unt, pâine, zahăr, ulei etc., dar ceea ce o interesau erau cele zece ouă, tot cartelate, la care avea dreptul lunar. Coada era una substanţială şi pe măsură ce rândul avansa, Mihaela constată o rumoare tot mai puternică. Oameni ţipând, gesticulând, plecând nemulţumiţi. Când ajunge aproape de vânzătoare desluşeşte misterul. Vânzătoarea punea clienţilor, în pungi de nailon, cu o spumieră şi cu mare grijă, raţia de câte zece ouă, înnodând apoi cu atenţie capetele pungii. Doar că ouăle aveau şi nu aveau coajă, un strat alb, foarte subţire, abia le împiedica să se reverse din găoace. Un client întreabă nervos: „- Ce e mascarada asta?” La care, spăşită, vânzătoarea răspunse cu voce stinsă: „- Găinile au avut decalcifiere. Aşa ne-au spus cei de la Combinat”.
Cu mielul la sicriu
Pe cât de intoleranţi erau oficialii comunişti, pe atât de inventivi erau românii. În noaptea de Înviere veneau la slujba de înviere mai ales femeile. De ce? Pentru că-şi puneau broboada pe cap astfel încât să le fie mascat şi chipul, în acest fel fiind mai greu de recunoscut. Sau erau trimişi cei mai în vârstă, de regulă pensionarii, cărora partidul nu prea mai avea ce să le facă. Iar dacă hrană spirituală se mai putea lua, mai greu era cu hrana pentru trup. Cei mai norocoşi erau cei cu rude la ţară. Personal îmi amintesc cum mergeam la bunica la ţară, la Mănăstirea Doamnei, şi mă întorceam cu o sacoşă de ouă, cu vin şi o gobaie sacrificată pentru masa noastră de Paşte, bunicii mei necrescând miei. Ce se făceau însă orăşenii care după ce stăteau zile în şir la coadă abia-abia se procopseau cu doi pui de Gostat, împreună având un kil („fraţii Petreuş”, cum li se zicea), eventual cu nişte zahăr sau făină. Cum în anii ’80 era interzis transportul alimentelor dintr-un judeţ într-altul, a ieşit la iveală inventivitatea românilor. Aceştia se asociau, de regulă cu rudele, cumpărau un sicriu şi mergeau prin judeţele de munte, unde se găseau miei. Îi cumpărau, îi tranşau, iar carnea o puneau în sicriu. Puneau banda neagra de doliu la oglinda retrovizoare a maşinii, se îmbrăcau în haine cernite, eventual bărbaţii îşi lăsau barbă. Nu erau controlaţi la acte, miliţienii le respectau „durerea”, ce întâmplare poate fi mai grea decât să-ţi moară cineva în ajun de sărbători?, pentru ca ajunşi la destinaţie să facă împărţeala, iar femeile drobul şi friptura.
Ceauşeştii şi sărbătorile pascale
Chiar dacă, oficial, familia Ceauşescu era atee, originea lor ţărănească îi determina să sărbătorească, în locuinţa lor, zilele de Paşti. O făceau, de altfel, tot într-ascuns, mulţi dintre potentaţii regimului. Se pare chiar că Ion Gheorghe-Maurer, faţă de care Ceauşescu avea o stimă deosebită, Maurer fiind cel ce-l propulsase în fruntea ierarhiei de partid şi de stat, mergea an de an la slujba de Înviere, tocmai mizând pe faptul că Nicolae Ceauşescu va închide ochii la asta. Într-un interviu pentru gandul.info, Camil Roguski, arhitectul şi omul de casă al Ceauşeştilor declara: „Obiceiurile de acasă erau sfinte şi pentru ei, care au fost nişte ţărani. S-au născut ţărani, au trăit ca nişte ţărani şi au murit ţărani. Ceauşeştii ţineau sărbătorile – de Paşti, de Crăciun – în sufrageria mică, de lângă bucătărie. Aveau pe masă ouă, cozonaci şi foarte multe fructe”.
Roguski, împreună cu o întreagă echipă, pregăteau locuinţa Ceauşeştilor pentru sărbătoare. Iată ce mai declara Roguski: “Chipurile, toată treaba era făcută de femeia în casă. În fapt, mergeam eu cu o echipă, uneori chiar şi de 20 de oameni, şi pregăteam totul, în amănunt până la întoarcerea Ceauşeştilor de la birou”. Totul era verificat de Elena Ceauşescu, o femeie “tipicară până la exasperare”: “Femeia în casă era cam urâţică şi nici prea mintoasă – soţia unui securist care a murit de cancer. Tovarăşa a intrat în panică, a dat-o afară şi adus-o pe una tânără şi isteaţă. Pe urmă s-a speriat de-a binelea şi a adus-o pe ailaltă la loc. Nu-i era ei c-ar fi-nşelat-o Ceauşescu – ăsta cred că a fost singurul preşedinte care nu şi-a înşelat nevasta – dar îi era teamă c-o să pună Nicu ochii pe ea şi era jale”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
