Pe 1 Decembrie 1918, provinciile româneşti au reuşit să se unească şi să formeze România Mare. Politica promovată în acest sens, presiunea publicului, coordonarea acţiunilor cu celelalte naţiuni din Imperiul Austro-Ungar, au condus la acest deziderat.
Redirecționează 20% din impozitul pe profit al companiei.
Poți alege ca 20% din taxele plătite de compania ta să meargă către jurnalism de calitate, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la monitorul@monitorulbt.ro
*Baza legală poate fi consultată AICI.
La 27 martie/9aprilie 1918 Basarabia revenea la patria mamă; pe 15/28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia să se realizeze desăvârşirea statului naţional unitar român, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
Alba-Iulia mai fusese martora unor evenimente de seamă ale istoriei româneşti.
Aici, realizase Mihai Viteazul la 21 octombrie 1599 prima unire politică a celor trei ţări româneşti. Tot aici a apărut la 20 ianuarie 1648 Noul Testament de la Bălgrad al mitropolitului Simion Ştefan. La Alba Iulia au suferit martiriul, pe 28 februarie1785, Horia şi Cloşca, şi tot aici au fost încoronaţi pe 15 octombrie 1922 Regele Ferdinand şi Regina Maria, ca primii suverani ai României. „ România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfă. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul… e scânteia care aprinde energia,… e întristarea care îndepărtează vrăşmaşul, e viaţa care cheamă viaţă”, zicea Nicolae Titulescu.
Demersuri făcute şi de diaspora
În toamna anului 1918, Monarhia austro-ungară s-a destrămat, din cauza crizei celor patru ani de război, înrăutăţirii situaţiei economice şi, mai ales, a ridicării naţiunilor asuprite, printre care şi Transilvania.
Un rol major în cunoaşterea şi înţelegerea cauzei românilor, l-au jucat cei aflaţi în „Lumea liberă”, oameni de cultură, politicieni, care au desfăşurat numeroase acţiuni în acest scop; astfel, la Paris, în aprilie 1918, s-a constituit Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, sub preşedinţia lui Traian Vuia. În iunie, la Roma, a luat fiinţă Comitetul de acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, condus de Simion Mândrescu. Tot în aceeaşi lună, peste ocean, la Washington, a luat fiinţă Liga Naţională Română, condusă de V. Stoica.
Pe 29 septembrie/12 octombrie, a avut loc Conferinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, care a adoptat la Oradea o Declaraţie prin care se arăta dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotărî singură soarta în urma unei adunări naţionale. Idea a fost reluată de Al. Vaida-Voevod în discursul său din Parlamentul de la Budapesta în ziua de 5/18 octombrie 1918. La 18/31 octombrie, s-a format la Budapesta Consiliul Naţional Român Central (numit apoi Sfatul Naţional), care avea să coordoneze întregul proces de convocare a Marii Adunări de la Alba-Iulia, organism care îşi va muta sediul la Arad, ca unic for ce reprezenta voinţa poporului român.
Astfel, au luat fiinţă în Transilvania şi Banat, Consiliile Naţionale Româneşti, care aveau rolul de a alege şi trimite delegaţi la Alba-Iulia.
La 14 noiembrie 1918 profesorul Nicolae Bălan şi căpitanul Victor Precup erau trimişi la Iaşi pentru a discuta cu conducătorii de atunci ai ţării situaţia din Transilvania. La 15 noiembrie 1918 la propunerea profesorului Bălan, Consiliul Naţional Român hotăra convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia: „Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizaţiunii a scos naţiunea română din întunericul robiei la cunoaşterea de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania vrea să-şi hotărască însăşi soarta sa de acum înainte. Toate neamurile din preajma noastră şi-au determinat viitorul prin rezoluţiuni, în conformitate cu sufletul lor naţional. E rândul nostru acum. Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă, el este aşteptat, pentru ca la gurile Dunării şi pe drumul larg unde comunică punctul vieţii economice între Apus şi Răsărit să se poată înfăptui ordinea şi neamurilor primejduitoare să li se procure tihna trebuitoare la munca binecuvântată spre desăvârşirea umană. În scopul acesta convocăm : Adunarea Naţională a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, la Alba Iulia, cetate istorică a neamului nostru, pe ziua de Duminică 18 nov./ 1 dec. a. c. la orele 10 a. m.. Fii tare neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale. Amin şi Doamne – ajută ! Arad, 7 / 20 nov. 1918 Marele Sfat al Naţiunii române din Ungaria şi Transilvania Dr. Gh. Crişan – secretar Dr. Ştefan Cicio-Pop – prezident”
Unire în faţa a 100.000 de români
Duminică, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a avut loc la Alba-Iulia Adunarea Naţională care a decis Unirea cu România. Erau prezenţi 1228 deputaţi şi delegaţi oficiali, alături de peste o sută de mii de români veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Maramureş la Dunărea Bănăţeană, din Ţara Bârsei până-n cea a Crişurilor, dar şi de peste Carpaţi. Într-o atmosferă de nedescris, au răsunat „în cele patru zări”, discursuri, care mai de care mai înălţătoare, aparţinând unor personalităţi de seama ca N. Iorga, V. Pârvan, I.I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Liviu Rebreanu, Octavian Goga.
În biroul adunării au fost aleşi trei preşedinţi: George Pop de Băseşti, episcopul ortodox Ioan Papp şi episcopul greco-catolic Demetrie Radu. Raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldiş, care a citit şi proiectul rezoluţiei, devenit Hotărâre de unire a Transilvaniei cu România : „ Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 dec. 1918, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Goldiş, şi-a încheiat raportul cu cuvintele : „ legătura sfântă a celor 14 milioane de români ne îndreptăţeşte azi să zicem Trăiască România Mare !” Ultimul orator a fost Iuliu Maniu, care a vorbit în numele Partidului Naţional Român : „… Unirea tuturor românilor într-un singur Regat şi într-un nedespărţit stat este nu numai un ideal sfânt, ci şi un drept inalienabil al nostru în baza fiinţei noastre naţionale şi unitare…. Noi, românii din Transilvania şi Ungaria suntem în drept şi avem datoria să pretindem această Unire pentru că aici a fost leagănul românismului”. Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a spus : „ Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la aceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc”.
Act recunoscut de rege
O delegaţie în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, Miron Cristea şi Iuliu Hossu, s-a deplasat la Bucureşti, pentru a prezenta Regelui Ferdinand şi guvernului actul unirii.
Printr-un Decret-lege, publicat în Monitorul Oficial, din 13/26 decembrie 1918, se consfinţea actul istoric de la Alba-Iulia: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururi unite cu Regatul României”.
– Sorin RUSU
