Cu nici jumătate de an în urmă presa exploda de indignare după ce justiţia anunţa pedepse ridicol de mici în dosarele Microsoft şi EADS. Cel mai greu dosar anchetat de DNA de când există, cuplat inexplicabil într-o singură investigaţie deşi implicaţiile naţionale şi internaţionale erau complet diferite, a fost închis acum două zile cu o confirmare dureroasă: procurori şi judecători laolaltă ne-au luat pe toţi de proşti, sancţionînd cel mai mare scandal de corupţie din istoria modernă a ţării, cunoscută public şi recunoscută de făptaşi, cu pedepse de-a dreptul simbolice.
Cum s-a ajuns de la anunţarea unui prejudiciu de 200 milioane euro la unul stabilit în instanţă de „doar” 9 milioane euro?!? Ori procurorii au aruncat sume uriaşe, ca să producă panică între acuzaţi şi spectacol la televiziuni, ceea ce înseamnă că au minţit, ori nu au ştiut să probeze, ceea ce înseamnă că sunt foarte slabi profesional. Ori judecătorii nu au reţinut toate probele, considerându-le neconcludente. Dar instanţele au posibilitatea, oricând, să retrimită un dosar în cercetări. Unde este sincopa? Au minţit procurorii, au neglijat judecătorii, a existat un troc politic care să implice doar retragerea unor politicieni din prima linie şi atât? Cine va răspunde la aceste întrebări? Cu siguranţă nimeni din sistemul judiciar românesc iar din cel politico-administrativ – nici atât.
Unde este lista de peste 100 de suspecţi, care cuprindea numele a mai mult de 20 de foşti demnitari de stat? Au fost infirmate toate suspiciunile? Înseamnă că întregul dosar a fost extrem de neglijent întocmit, ba chiar putem crede că a fost dinadins descompletat, ca să-i facă scăpaţi pe cei care nu au deranjat „establishment-ul”. Cum se poate ca fostul preşedinte să declare senin în 2015 că habar nu are de finanţarea campaniilor sale electorale, să revină în 2016 cu afirmaţia că ştia foarte bine încă din 2012 despre ce sume era vorba şi unde s-au dus banii şi nicio autoritate a statului să nu se sesizeze din oficiu la asemenea enormităţi? Pentru mult mai puţin decât atât cancelarul Kohl a trebuit să se retragă definitiv din viaţa publică şi numai aura de reunificator al Germaniei l-a scăpat de ani grei de puşcărie.
Dezvăluiri cât se poate de concrete legate de afacerea Microsoft fuseseră făcute nu în 2014, nu în 2012, ci – atenţie! – încă din aprilie 2004, când într-o conferinţă de presă a Acţiunii Populare, cea a fostului preşedinte Emil Constantinescu, fostul ministru Vlad Roşca a prezentat documente şi date concrete relevând mega-escrocheria: 54 de milioane de dolari, aproape dublu faţă de preţul firesc, plătite de guvernul Năstase pentru mai multe licenţe Microsoft decât computere existente în toată administraţia. Nu a urmat niciun fel de investigaţie. Mai clar de atât nu se poate, s-a muşamalizat totul fiindcă afacerea era profitabilă pentru toată lumea, indiferent de apartenenţă politică. Au urmat 12 ani în care toate guvernele s-au înfruptat cu nesaţ din schema deja brevetată. Unde a fost Justiţia în toţi aceşti ani? Păi era ocupată până peste cap să aresteze babe care dăduseră plicuri prin spitale şi politicieni care au condus cu permisul suspendat.
Justiţia este unul dintre pilonii societăţii democratice. Însă cum să ai încredere într-o asemenea justiţie? Neavând încredere într-unul dintre pilonii societăţii, nu avem încredere în statul democratic în întregul său. Şi ne mai mirăm ca rata de încălcare a legii este uriaşă, începând de la vârf? Pedepsele în acest dosar, comunicarea prejudiciului şi amânarea sine-die a oricăror eforturi de recuperare sunt un semnal puternic pentru noua generaţie de politicieni. Acesta le comunică explicit că „sistemul” există şi că a supravieţuit cu succes asaltului de la Washington şi Bruxelles. Că pot să perpetueze fără teamă procedeele de până acum, respectiv cumpărarea de voturi urmată de recuperarea cheltuielilor din contracte cu statul plus căpătuirea personală şi a tuturor neamurilor până la a şaptea spiţă. O victorie semnificativă a luptei pro-corupţie.
