Dacă e să ne luăm după tot ce declară pe la televizor şi mai ales după cum acţionează, am putea crede că aleşii noştri urăsc de-a binelea treaba cu statul paralel. Au ajuns să ne aducă la exasperare pomenind de stat paralel de fiecare dată când sunt luaţi la întrebări de procurori sau jurnalişti. Ei personal sunt mieluşei, nu au făcut nimic rău niciodată, nu au pus mâna, nu au pretins. Statul paralel e cel care îi prigoneşte.
Aparent, guvernanţii au alergie la statul paralel şi fac tot posibilul să-l aducă la perpendiculară. Sau cam aşa ceva; din tot ce fac aleşii reiese clar că nu-i interesează decât să-şi rezolve problemele cu justiţia. Pe căi legale dacă se poate, astfel încât să rămână cu ceea ce au agonisit şi să mai facă rost şi de ceva surplus pe deasupra.
Cu toate acestea, la cel mai recent congres al PSD (era să pomenesc alte iniţiale; memoria istorică e de vină) Dragnea a reuşit să le ia ochii celor prezenţi în sală cu proiectul unei Românii aşa de durabile şi măreţe că deja stârneşte invidie pe ici pe colo. Bănuiesc că prin Coreea (ştim noi care), India, Brazilia. Marele proiect de ţară ne prezintă o Românie bănoasă, mănoasă, bine administrată, dar care nu se regăseşte în viitorul apropiat. Şi nici în cel ceva mai îndepărtat. Cică toate promisiunile se vor realiza prin 2040. Atunci chiteşte Dragnea că România va avea parte de prosperitatea pe care o merită. Şi a profitat de ocazie să voteze la Congres ca România să adopte moneda Euro până prin 2024. De parcă asta depinde de voinţa şi votul din interiorul unui partid politic. Asta în condiţiile în care, la nivelul Uniunii Europene, există promisiuni mult mai optimiste. Şi repet, votul dat de Congresul PSD pe marginea subiectului e cât se poate de inutil şi ineficient. Mai rău chiar decât s-a întâmplat la referendumul privitor la reducerea numărului de parlamentari, o chestie perfect legitimă, dar de care nu a ţinut nimeni cont.
Dar să revenim la România lui Dragnea. Acea Românie aşa de înfloritoare că ai nevoie de resurse serioase de imaginaţie să o poţi creiona. Cică, după părerea lui, România o să devină o mare putere electrică. Şi o să ne apucăm de amenajat potenţialul hidroenergetic al râurilor din România astfel încât nu doar că vom reuşi să asigurăm necesarul intern, dar chiar vom avea de dat şi la alţii. Habar nu am dacă ideea a venit de la primul hidrotehnist al ţării – ăla care îi forţează pe procurori şi judecători să se ocupe de dosarul mineriadelor – sau e isprava unei consiliere zurlii. Dar ceea ce ştiu cu certitudine e că energia produsă de apă n-a reprezentat niciodată producţie de top în România. Cea mai mare parte a curentului electric este produs de către termocentrale. Chiar dacă s-ar amenaja întregul potenţial hidroenergetic al ţării – lucru de altfel imposibil, altfel ne putem trezi cu hidrocentrale pe Başeu, Podriga, Dresleuca sau chiar pe Pârăul Maistrului – producţia de energie hidroelectrică abia s-ar ridica la nivelul producţiei de energie electrică de prin anii ’90. Adică energie hidroelectrică, plus cea produsă de termocentrale, energia eoliană şi ce se mai putea.
O altă gogoriţă e cea legată de redeschiderea minelor. Care vor fi exploatate ecologic şi vor umple Europa de minerale româneşti. E posibil să fie şi o ameninţare; dacă se redeschid minele se pare că va exista mână de lucru calificată şi pentru alte activităţi, de pildă depistarea substanţelor narcotice de la sediul PNŢ şi acele activităţi care otrăvesc bătrâneţea lui Ion Iliescu, că nu înţeleg unii că dosarul mineriadelor trebuie uitat acolo, într-un colţ de arhivă.
De unde atâtea minerale eu nu pricep. Zăcămintele s-au cam epuizat. Minele de cărbune s-au închis pentru că era mai ieftin să se importe cărbune din Anglia sau Germania – exploatarea în carieră e indiscutabil mai ieftină decât cea subterană – şi oricum cărbunii româneşti nu sunt prea grozavi. Minereul de fier nu prea se mai găseşte; industria de profil supravieţuieşte pe baza importurilor. Cele de bauxită s-au epuizat de mult. Petrol? Păi mai avem noi aşa ceva? Şi oricum capacitatea de rafinare a României era de cel puţin trei ori mai mare decât producţia din epoca Ceauşeascu.
Aur? Roşia Montană, desigur. Acolo trebuie lucrat. Acum, repede, nu până în 2040.
România lui Dragnea arată frumos de departe; sunt mai bine de douăzeci de ani până acolo. Problemele presante pot să mai aştepte; România viitorului însă nu.
Şi uite-aşa adversarul statului paralel a pus la cale taman o ţară paralelă. Una în care totul o să fie bine. Dar mai e până atunci. Ceea ce nu creează niciun fel de obligaţii.
