Am avut cândva această revelaţie simplă ca un truism, că, dincolo de clădiri de patrimoniu şi atâtea alte lucruri de valoare care ne îmbogaţesc zestrea, există şi cei care le creează şi că aceştia se cuvine să fie şi ei consideraţi şi preţuiţi ca nişte „oameni de patrimoniu”. Iar un oraş, bunăoară cum este Botoşani, care se susţine în timp prin otgoanele zdravene ale mândriei noastre culturale, se cuvine să preţuiască şi mai mult această categorie de oameni, nu doar pe cei din trecut, ci şi pe cei ce trăiesc în prezent şi lasă în urma lor bunuri de mare preţ. Aşa că, dacă privim în urmă în chiar zarea generaţiilor noastre de acum, suntem obligaţi să constatăm cum asemenea personalităţi au trecut deja în lumea umbrelor, lăsându-ne tot mai săraci căci ei au un mare defect, fiecare este unic şi nesubstituibil prin nimeni şi nimic altceva. Să ne amintim de câteva asemenea nume dintre cei pe care i-am cunoscut în plină activitate iar azi sunt doar amintiri: Ştefan Ciubotariu, autor al unor monografii locale de mare preţ, virtuozul violonist Constantin Lupu, Ionel Bejenariu, orator de forţă şi depozitar de informaţii nepreţuite, Dumitru Ţiganiuc, profesor de elită şi poet de substanţă, talentatul actor Jean Apostoliu şi încă vreo câţiva, nu prea mulţi, căci această stirpe nu se înmuleţeşte prin butaşi.
Aceste zile de iarnă cenuşie şi geroasă ne-au adus vestea apusului încă unui asemenea om de patrimoniu, profesorul, istoricul, arhivarul, autorul, cercetătorul – şi găsitorul!-, Ştefan Cervatiuc. Este cel care de-a lungul a zeci de ani a păstorit ca nimeni altul trecutul locului ordonat în rafturile arhivelor aşa încât oricine a avut trebuinţă să cerceteze vreo chestiune din trecut nu putea găsi o mai bună cale de rezolva. De-a lungul anilor, el a sprijinit însă orice proiect şi pe oricine a dorit să afle ceva din trecutul botoşănean, să elaboreze vreo lucrare de cercetare sau studiu fapt pentru care pot depune mărturie personală, căci dacă am reuşit să contribui la reconstituirea casei memoriale eminesciene, precum şi să concep proiectul de anvergură al complexului de la Ipoteşti, nu mai puţin preţioasă a fost relaţia de colaborare cu specialistul în istoria locului Ştefan Cervatiuc. La fel, cercetările în arhivele botoşănene referitoare la climatul cultural interbelic, mai ales post-unional, care a contribuit mult la consolidarea prin cultură a Marii Unirii în ţinutul nordic, temă atât de actuală acum.
Cum nu se putea altfel, el a publicat şi numeroase articole de specialitate şi de ordin cultural în diferite publicaţii, dar şi-a extins activitatea auctorială de acest gen şi la realizarea de lucrări tipărite, toate de mare folos. Câteva asemenea titluri sunt: „Botoşanii în acte şi documente”, (Botoşani, 1969), „Botoşani – istorie, oameni, locuri, perspective” (Botoşani, 1972), „Alimentarea cu apă a oraşului Botoşani: 1897-1997” (monografie, Geea, Botoşani, 1997), „Contribuţia fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi la susţinerea Războiului de Independenţă” (mărturii documentare, Axa, Botoşani, 2002).
O carte mai mult decât importantă pentru viaţa culturală a acestui oraş ce pivotează, de fapt, în jurul axului culturii, semnată de Ştefan Cervatiuc este „Istoria teatrului la Botoşani:1938-1944”, publicată la Editura Quadrat în trei volume (vol.I: 1838-1900, vol. II: 1900-1924 şi vol.III:1925-1944) prin ale cărei tomuri fundamentale s-a fondat instituţia istoriei teatrului la Botoşani a cărei lansare a constituit, la rândul ei, un adevărat eveniment cultural.
Din paginile acestei cărţi am aflat, de fapt, cu toţii, avatarurile miraculoase ale zidirii acelei cădiri neasemuite care a fost Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, carte care poate fi considerată o istorie a spectacolului la Botoşani, în primul rând pentru că relatarea nu se referă numai la teatru propriu-zis, ci şi la orice fel de reprezentaţii care atrăgeau publicul să devină spectator şi apoi, pentru că până în 1914 nu a existat un teatru ca instituţie în Botoşani. Dar din toate aceste relatări ce ne transportă în vremea de altă dată, se desprinde ca un leit-motiv regretul publicului de-a nu avea o sală proprie a sa, unde să se poată reprezenta spectacolele în cele mai bune condiţii. Or, din această frustrare majoră şi constantă s-a iscat scânteiea declanşatoare a întrupării clădirii-miracol a teatrului botoşănean. În această carte se publică povestea faptelor petrecute atunci, statutele Societăţii „Teatrul Eminescu”, actul de constituire şi toate datele de folosinţă eficientă.
Aşa cum scriam în caietul teatral al aniversării din 1988 a 150 de ani de teatru românesc la Botoşani – pe atunci în calitate de directoare a acestui teatru, deci de persoană implicată intens într-o porţiune importantă din istoria sa – această carte confirmă încă o dată că acel teatru a fost construit „din dragostea publicului mai mult decât din cărămizi” .
Din păcate, cercetătorul istoriei teatrului botoşănean n-a mai apucat să trăiască bucuria restaurării actuale a acestei clădiri, această misiune de onoare rămânând ca un uriaş testament de nobleţe în sarcina acestui oraş căruia el i-a dăruit toate informaţiile despre istoria sa. Se cuvine ca toate energiile locului să lase deoparte orice alt resentiment şi să se concentreze cu prioritate spre realizarea acestui nobil deziderat.